— Vreau să discutăm despre uciderea doctorului Rikaine Delmarre sub aspectul mobilului, prilejul şi mijlocului; în această ordine deci…
Attlebish îl întrerupse:
— Va fi o expunere lungă?
— Se prea poate, ripostă Baley tăios. Am fost chemat aici să anchetez o crimă, aceasta fiind meseria şi specialitatea mea. Ştiu cel mai bine cum trebuie procedat. (Să nu înghit nimic de la ei acum, sau totul se duce naibii! Să-i domin! Să-i domin!)
Continuă, rostind cuvintele cât mai clar şi incisiv cu putinţă:
— Mai întâi mobilul. Într-un anumit sens, acesta este cel mai neconcludent dintre cele trei puncte. Prilejul şi mijlocul sunt chestiuni obiective, pot fi cercetate faptic. Mobilul însă este subiectiv. Poate fi, eventual, sesizat de alţii: bunăoară, dorinţa de răzbunare pentru o umilinţă suferită. Dar poate fi şi absolut insesizabiclass="underline" o ură iraţională, ucigaşă, din partea unei persoane care ştie să se stăpânească şi nu se trădează niciodată.
Dumneavoastră mi-aţi spus, aproape toţi, cu diferite ocazii, că o bănuiţi pe Gladia Delmarre de comiterea acestui omor. În orice caz, nimeni n-a indicat vreun alt suspect. Avea Gladia un mobil? Doctorul Leebig, a sugerat unul, spunându-mi că Gladia se certa frecvent cu soţul ei. Mai târziu a recunoscut ea însăşi aceasta. Furia ce se naşte dintr-o asemenea ceartă ar putea împinge pe cineva la crimă. Perfect. Rămâne însă întrebarea dacă ea este singura care avea un mobil. Mă întreb, oare doctorul Leebig…
Roboticianul aproape sări în sus. Întinzând mâna în direcţia lui Baley, exclamă:
— Fii atent ce spui, pământene!
— Emit doar ipoteze, răspunse Baley cu răceală. Dumneavoastră, domnule Leebig, lucraţi cu doctorul Delmarre la crearea unor noi tipuri de roboţi. Sunteţi cel mai bun specialist în robotică de pe Solaria. Aţi afirmat acest lucru şi vă cred.
Leebig zâmbi cu vădită condescedenţă.
— Dar am aflat, continuă detectivul, că doctorul Delmarre era pe punctul de a pune capăt acestei colaborări din anumite motive legate de persoana dumneavoastră, pe care le condamna.
— Minciună! Minciună!
— Se poate. Dar dacă ar fi adevărat? N-ar fi fost acesta un mobil să-l lichidaţi înainte ca el să vă umilească public rupând relaţiile cu dumneavoastră?
Baley continuă grăbit, spre a nu-i da timp lui Lcebigs să riposteze:
— Şi dumneavoastră, doamnă Cantoro. Moartea doctorului Delmarre vă lasă în funcţia de fetolog, un post important.
— O, ceruri! Dar am mai vorbit despre asta! strigă Klorissa, terorizată.
— Ştiu că am mai vorbit, dar oricum, faptul trebuie menţionat. Cât despre doctorul Quemot, dânsul juca regulat şah cu doctorul Delmarre. Poate că îl irita pierderea prea multor partide…
Sociologul îl întrerupse calm:
— Cred că pierderea unei partide de şah nu poate constitui un mobil serios, domnule detectiv.
— Depinde de importanţa pe care o acordaţi şahului. Un mobil poate părea foarte serios ucigaşului şi cu totul neînsemnat altor persoane. Dar nu asta contează. Vreau doar să arăt că numai existenţa mobilului nu este în sine suficientă. Oricine poate avea un mobil, mai ales pentru uciderea unui om ca doctorul Delmarre.
— Ce vreţi să spuneţi cu aceste cuvinte? întrebă Quemot cu indignare în glas.
— O, numai că doctorul Delmarre era „un bun solarian”. Toţi l-aţi calificat astfel. Se conforma cu stricteţe tuturor uzanţelor de pe Solaria. Era un om ideal, aproape o abstracţiune. Cine putea nutri dragoste, sau chiar numai simpatie, pentru un asemenea om? O persoană fără defecte îi face pe toţi ceilalţi conştienţi de imperfecţiunile lor. Tennyson, un poet din vechime, a scris cândva: „Cel ce n-are nici un defect, este el însuşi un mare defect”.
— Nimeni n-ar ucide un om pentru că e prea bun, observă Klorissa dezaprobator.
— Nu se ştie niciodată, răspunse Baley şi continuă fără alte explicaţii: Doctorul Delmarre prinsese, sau credea că a prins, firele unei conspiraţii ce se urzea pe Solaria. O conspiraţie menită să ducă la un atac asupra restului Galaxiei, în scopuri de cucerire. Voia să împiedice aceasta. Din acest motiv cei implicaţi în conspiraţie puteau considera necesar să-l înlăture. Oricare dintre cei prezenţi aici ar putea fi un membru al conspiraţiei, incluzând-o, desigur, pe doamna Delmarre, dar incluzându-l şi pe şeful interimar al serviciului de securitate, Corwin Attlebish.
— Pe mine? făcu Atllebish, neimpresionat.
— Oare n-aţi încercat să puneţi capăt cercetărilor imediat ce nenorocirea întâmplată lui Gruer v-a adus la conducerea serviciului de securitate?
Baley sorbi de câteva ori, tacticos, din băutura sa (direct din ambalajul original, neatinsă de alte mâini omeneşti decât ale sale, şi nici de roboţi) şi îşi redobândi forţele. Deocamdată intenţia lui era să „tragă de timp” şi îl bucura faptul că solarienii îi făceau jocul. N-aveau experienţa pământeanului în a trata strâns cu cineva. Nu ştiau să lupte corp la corp.
Reluă:
— Acum, prilejul. După părerea generală numai doamna Delmarre l-a avut, deoarece numai ea se putea apropia de soţul ei în persoană. Dar suntem siguri de aceasta? Dacă altcineva decât doamna Delmarre s-ar fi hotărât să-l ucidă pe doctorul Delmarre? O asemenea decizie disperată n-ar face din prezenţa fizică un aspect secundar? Dacă vreunul dintre dumneavoastră ar intenţiona să ucidă, n-ar putea suporta prezenţa fizică a victimei doar atât cât să-şi îndeplinească intenţia? Nu s-ar putea strecura în vila soţilor Delmarre…
Attlebish interveni glaciaclass="underline"
— Nu înţelegi acest lucru, pământene. Nu contează dacă ar putea s-o facă sau nu. Esenţial este că doctorul Delmarre n-ar fi tolerat să fie văzut, le asigur. Dacă cineva l-ar fi vizitat în persoană, indiferent de gradul şi vechimea prieteniei dintre ei, l-ar fi dat afară şi, la nevoie ar fi pus roboţii s-o facă.
— Da, într-adevăr, admise Baley, cu condiţia ca doctorul Delmarre să-şi dea seama că e vorba de prezenţă fizică.
— Ce vreţi să spuneţi cu asta? întrebă doctorul Thool cu surprindere şi tremur în glas.
— Când aţi tralat-o pe doamna Delmarre la locul crimei, replică Baley privindu-l drept în faţă, ea a presupus că o vizionaţi doar, până când a simţit că o atingeţi. Aşa mi-a spus şi o cred. Eu însumi, obişnuit numai cu văzutul, când am sosit pe Solaria şi am făcut cunoştinţă cu domnul Gruer, eram convins că-l văd. Iar când la sfârşitul convorbirii, a dispărut din faţa mea, am rămas uluit.
Să presupunem acum contrariul. Să admitem că în tot timpul vieţii sale ca adult singurele lui contacte cu alţii au fost prin vizionare. Că n-a văzut pe nimeni, afară doar, rareori, pe soţia sa. Să presupunem acum că altcineva vine la el în persoană. N-ar crede oare, automat, că e vorba de vizionare, mai ales dacă un robot ar fi fost instruit să-l anunţe că se stabileşte o legătură prin vizionare?
— Nici o clipă, ripostă Quemot. Ar fi sesizat existenţa aceluiaşi fundal.
— Poate. Dar câţi dintre dumneavoastră sunteţi conştienţi de fundal acum? Ar fi trecut un minut sau două până ce doctorul Delmarre şi-ar fi dat seama că ceva nu e în regulă, iar în acest timp prietenul său, oricare ar fi fost, ar fi putut să se apropie de el, să ridice un obiect contondent şi să-l lovească.
— Imposibil, spuse Quemot cu încăpăţânare.
— Nu cred, replică detectivul. Consider că nici existenţa unui prilej nu poate fi o dovadă absolută că doamna Delmarre e ucigaşa. A avut prilejuri, dar au mai avut şi alţii.