The Negotiator. Negociatorul

Negociatorul Frederick Forsyth

Visul îi revenise din nou, cu puţin înainte să înceapă ploaia. Dar el n‑o auzea. În somn, visul îl stăpânea.

Se făcea că era iar acolo sus, în poiana aceea din Sicilia, spânzurată mult deasupra Taorminei. Ieşea dintre copaci şi înainta încet înspre centrul ei, conform înţelegerii. Cu valiza diplomat în mâna dreaptă. Se oprea în mijlocul luminişului, lăsa jos valiza, se dădea şase paşi înapoi şi se aşeza în genunchi. Conform înţelegerii. Valiza conţinea un miliard de lire italiene.

Şase săptămâni duraseră tratativele pentru eliberarea copilului, foarte puţin faţă de cele mai multe dintre cazurile precedente. Uneori, acestea se prelungeau luni şi luni de zile. Şase săptămâni stătuse alături de expertul de la biroul carabinierilor din Roma tot sicilian şi el, dar de partea îngerilor pentru a‑l sfătui asupra tacticii. De vorbit, vorbise ofiţerul. Şi, slavă Domnului, se ajunsese la un acord: fiica bijutierului din Milano, răpită din casa de vară a familiei de lângă plaja din Cefalu, avea să fie eliberată, în schimbul unei răscumpărări de aproape un milion de dolari, după o cerere iniţială de cinci ori pe atâta, dar, în sfârşit, Mafia acceptase.

Din cealaltă parte a poienei se ivi un bărbat neras, necioplit, mascat, cu o puşcă Lapara spânzurată pe umăr. Ţinea de mână o fetiţă de zece ani, desculţă, speriată dar, după toate aparenţele, nevătămată. Fizic, cel puţin. Cei doi se îndreptau spre el; vedea ochii banditului aţintiţi mai întâi asupra lui prin mască şi apoi cercetător spre pădurea din spate.

Mafiotul se opri la valiză, se răsti la fată să stea pe loc. Aceasta îl ascultă dar îşi aţinti ochii negri şi adânci aspra salvatorului. Nu mai e mult, fetiţo. Stai acolo, drăguţo.

Banditul cercetă fişicurile de bani din valiză ca să se convingă că nu a fost înşelat. Bărbatul cel înalt şi fata continuară să se privească. Bărbatul îi făcu cu ochiul; ea îi răspunse cu un zâmbet abia mijit. Banditul închise valiza şi începu să se retragă cu faţa spre pădure. Ajunse la copaci şi atunci se întâmplă.

Nu era carabinierul din Roma, nu; ci nătărăul local. Se auzi o rafală de arme; banditul cu valiza se împiedică şi căzu. Şi, bineînţeles, amicii îi erau adunaţi cu toţii acolo, în pinii din spate, ca să‑l acopere. Trăgeau şi ei. Într‑o clipă, luminişul era sfâşiat de lanţuri de gloanţe zburătoare. Bărbatul strigă: „Jos!" în italiană dar fata nu‑l auzea, sau era cuprinsă de panică, şi începu să alerge spre el. Bărbatul se ridică şi se aruncă peste cei şase sau şapte metri care îi despărţeau.

Aproape că izbuti. O vedea acolo, după degete, la câţiva centimetri de mâna lui dreaptă care ar fi tras‑o jos, în siguranţă, în iarba înaltă. Putea să‑i vadă spaima din ochii uriaşi, dinţii micuţi din gura care scotea ţipete de groază... şi apoi trandafirul roşu, strălucitor, care‑i înflorea pe pieptul rochiei de bumbac. Şi fata căzu parcă împinsă de la spate şi el nu putu să uite cum zăcea acolo, acoperind‑o cu trupul lui până când încetă tirul şi mafioţii îşi luară tălpăşiţa prin pădure. Nu putea uita cum rămăsese acolo, legănând în braţe trupul inert, plângând şi strigând către poliţistul local care nu înţelegea nimica şi îşi cerea cu întârziere scuze: „Nu, nu, Iisuse adorat, nu iarăşi... "

CAPITOLUL UNU

NOIEMBRIE 1989

Iarna sosise, devreme în anul acela. Pe la sfârşitul lunii deasupra acoperişului alergau deja primii ei cercetaşi, purtaţi de vântul aspru dinspre stepele de nord‑vest, ca să sondeze fortificaţiile Moscovei.

Clădirea Statului Major General se află pe strada Frunze la numărul 19, un edificiu cenuşiu de piatră din anii '30, cu faţada îndreptată spre mult mai moderna anexă de opt etaje de pe cealaltă parte a străzii. La fereastra sa de la ultimul etaj al acestui bloc vechi stătea Şeful Statului Major Sovietic, uitându‑se la volbura îngheţată, într‑o dispoziţie la fel de sumbră ca şi iarna care se apropia.

Mareşalul Ivan K. Kozlov trecuse cu doi ani de vârstă statutară de pensionare, dar în Uniunea Sovietică, la fel ca peste tot în lume, cei care alcătuiesc legile nu îşi închipuie niciodată că acestea li s‑ar putea aplica şi dumnealor. La începutul anului luase locul mareşalului Akromeev, spre surprinderea celor mai mulţi din ierarhia militară. Cei doi nu semănau deloc, aşa cum nu seamănă creta cu brânza. Akromeev fusese un intelectual, mic de stat şi slab ca un băţ; Kozlov era o namilă voluminoasă, necioplită, cu părul alb, soldat din cap până în picioare, descendent din tată, bunic şi unchi soldaţi. Deşi de‑abia cel de‑al treilea Prim Adjunct Şef înainte de promovare, sărise peste ceilalţi doi dinaintea sa, care se retrăseseră discret la pensie. Nimeni nu se îndoia de ce ajunsese în frunte; din 1987 până în 1989 supraveghease expert şi fără incidente retragerea sovietică din Afganistan, acţiune realizată fără urmă de scandal, înfrângerea majoră sau (cel mai important dintre toate) pierdere publică a reputaţiei naţionale, chiar dacă lupii lui Allah încercaseră să muşte călcâiele ruseşti tot drumul până la Trecătoarea Salang. Operaţiunea aceasta îi atrăsese o mare reputaţie la Moscova şi îl adusese în atenţia personală a însuşi Secretarului General.

Dar în timp ce‑şi făcea datoria, câştigându‑şi bastonul de mareşal, Kozlov făcuse şi un legământ cu sine însuşi: niciodată să nu îşi mai conducă preaiubita Armată Sovietică în retragere pentru că, în ciuda abundentei reclame publicitare, Afganistanul fusese o înfrângere. Tocmai perspectiva unui nou Afganistan care se profila la orizont îi produsese acea dispoziţie sumbră care îl stăpânea, în timp ce se uita prin geamul dublu la rafalele orizontale de mici particule de gheaţă care se repezeau periodic pe lângă fereastră.

Motivul acestei dispoziţii se afla într‑un raport de pe biroul său, raport pe care i‑l ceruse chiar el celui mai strălucit dintre protejaţii săi, un tânăr general‑maior pe care îl adusese la Statul Major de la Kabul. Kaminski absolvise academia, avea o gândire profundă şi, pe deasupra, era un geniu al organizării iar mareşalul îi dăduse locul doi în domeniul logisticii. Ca toţi combatanţii cu experienţă, Kozlov ştia mai bine decât ceilalţi că bătăliile nu se câştigă prin curaj sau sacrificiu şi nici prin generali străluciţi; se câştigă dacă ai aparatura adecvată la locul adecvat şi în momentul adecvat, şi încă în cantităţi foarte mari.

Îşi amintea şi acum cu amărăciune cum, soldat de trupă 18 ani, fusese martor la înaintarea fulgerătoare a superbei maşini de război germane prin fortificaţiile Patriei, în timp ce Armata Roşie, anemiată de epurarea lui Stalin din 1938 şi echipată cu relicve, încerca să stăvilească torentul. Chiar părintele lui căzuse încercând să apere o poziţie imposibilă la Smolensk luptând cu arme cu percuţie împotriva zgomotoaselor regimente de blindate. Data viitoare, îşi jurase el, vor avea echipamentul adecvat, şi încă din belşug. Îşi dedicase o mare parte a carierei sale militare acestei idei şi acum ajunsese şeful celor cinci arme ale URSS‑ului: Armata, Marina, Aviaţia, Forţele de Rachete Strategice şi Apărarea Antiaeriană a Patriei. Şi toate acestea erau puse în faţa unei posibile înfrângeri din cauza raportului de trei sute de pagini de pe biroul lui.

Îl citise de două ori, noaptea în apartamentul său spartan de pe Kutuzov Prospect şi din nou dimineaţa la birou unde, de cum ajunsese la ora 7.00, îşi scosese telefonul din priză. Se întoarse de la fereastră, se îndreptă cu paşi mari spre biroul masiv din capul mesei de conferinţe în formă de T şi răsfoi din nou ultimele pagini ale raportului.

SUMAR

Aşadar nu e vorba de faptul că planeta este destinată să rămână fără ţiţei în următorii douăzeci sau treizeci de ani; ci că Uniunea Sovietică va rămâne fără ţiţei în următorii şapte sau opt. Motivul se găseşte în tabelul de Rezerve Demonstrate, expus anterior în raport, şi mai ales în coloana de cifre numite proporţia R/P. Proporţia de rezerve faţă de producţie se calculează luând producţia anuală a unei ţări producătoare de ţiţei şi împărţind această cifră la rezervele cunoscute ale ţării respective, de obicei exprimate în miliarde de barili.