— Avem noroc, observă Quinn. Dacă Pretorius este cel de‑al doilea răpitor din banda lui Zack, s‑ar fi putut foarte bine să fim nevoiţi să ne ducem până la Bloemfontein.
Autostrada E. 35 ducea drept ca o săgeată spre sud‑sud‑est către Zwolle, unde Quinn o coti pe şoseaua A. 50 care se îndrepta spre sud către Apeldoorn, Arnhem, Nijmegen şi Den Bosch. La Apeldorn Sam trecu ea la volan. Quinn îşi lăsă scaunul pe spate în poziţie aproape orizontală şi se culcă. Dormea încă şi centura de siguranţă îi salvă viaţa în momentul accidentului.
Cu puţin mai la nord de Arnhem, pe partea de vest a şoselei există clubul de deltaplan din Terlet. În ciuda anotimpului, era o zi însorită, destul de rară în Olanda în noiembrie, care atrăsese o mulţime de entuziaşti ai acestui sport. Şoferul camionului care venea din direcţia opusă era atât de ocupat cu urmărirea deltaplanului care plana deasupra şoselei chiar în faţa lui şi se îndrepta spre aterizare, încât nu observă că lunecase pe cealaltă bandă.
Sam fu făcută sandviş între plăcile de lemn de pe marginea terenului mlăştinos din dreapta şi uriaşul deviat din stânga ei. Încercă să frâneze şi aproape izbuti. Ultimul metru din trailerul care se legăna rase aripa din faţă pe partea stângă a Sierrei şi o aruncă din drum, aşa cum o muscă prinsă între degetul mare şi arătător ar fi aruncată de pe o sugativă. Şoferul camionului nici măcar nu băgă de seamă şi îşi continuă drumul netulburat.
Sierra urcă pe parapet şi Sam încercă să o aducă înapoi pe drum. Ar fi reuşit dacă nu erau scândurile aliniate vertical din spatele lui. Una dintre acestea îi lovi roata de pe partea dreaptă din spate şi o făcu să piardă controlul volanului. Sierra ţâşni în josul terasamentului, aproape că se rostogoli, îşi reveni şi se împotmoli până la osii în nisipul umed şi moale al mlaştinii.
Quinn îşi ridică scaunul şi se uită la ea. Erau zdruncinaţi amândoi dar teferi. Ieşiră din maşină. Deasupra lor, automobilele şi camioanele goneau cu toată viteza îndreptându‑se spre sud către Arnhem. Terenul din jurul lor era plat; puteau fi lesne văzuţi din drum.
— Obiectul, zise Quinn.
— Ce obiect?
— Smith. & Wesson. Dă‑mi‑l.
Înveli pistolul şi muniţiile într‑una din basmalele ei de mătase pe care le avea în geanta cu articole de voiaj şi le îngropă lângă un tufiş de la zece metri de maşină, marcându‑şi în minte locul unde zăceau în nisip. Peste două minute un Range Rover roşu cu alb al Rijkpolitiei, poliţia circulaţiei, apăru deasupra lor pe creasta tare.
Ofiţerii erau îngrijoraţi, dar răsuflară uşuraţi văzînd că erau teferi şi le cerură actele. După treizeci de minute erau depozitaţi cu bagaje cu tot în curtea din spate acoperită cu dale cenuşii de ciment a sediului general al poliţiei din Arnhem de pe Beek Straat. Un sergent îi conduse până la o cameră de anchetă de la etaj, unde îşi făcu ample însemnări. Trecuse de amiază când isprăviră.
Reprezentantul agenţiei care închiria maşini nu avusese o zi prea grea turiştii tereştri tind să se subţieze la jumătatea lui noiembrie şi fu foarte încântat să primească în biroul său din bulevardul Heuvelink telefonul unei doamne care se interesa de o agenţie cu maşini de închiriat. Bucuria îi mai scăzu oarecum auzind că tocmai făcuse praf una din Sierrele firmei pe A. 50 la Terlet, dar îşi aduse aminte că fusese admonestat să‑şi dea mai multă silinţă, ceea ce şi făcu.
Se prezentă la postul de poliţie şi începu să discute cu sergentul. Nici Sam, nici Quinn nu înţelegeau o boabă. Din fericire pentru ei, amândoi olandezii vorbeau bine engleza.
— Echipa de recuperări a poliţiei o să aducă Sierra aici, de unde este... parcată, le spuse el. Eu o s‑o iau de aici şi o s‑o duc la atelierele de reparaţii ale firmei. Aveţi asigurare completă după cum reiese din acte. E o maşină închiriată în Olanda?
— Nu, Ostende, Belgia, îi răspunse Sam. Facem un tur.
— Aha, exclamă omul. Se gândea: hârţogăreală, un maldăr de hârţoage. Doriţi să închiriaţi o altă maşină?
— Da, am vrea, îi răspunse Sam.
— Pot să vă ofer un foarte frumos Opel Ascona, dar numai mâine dimineaţă. E la service acum. Aţi tras la un hotel?
Nu trăseseră, dar amabilul sergent de poliţie dădu un telefon şi primiră o cameră dublă la hotelul Rijn. Cerul se acoperise iar de nori; începuse să cadă ploaia. Omul de la agenţie îi conduse în maşina lui cale de o milă pe digul Rijnkade până la hotel, îi lăsă acolo şi le promise că a doua zi la opt Opelul avea să fie în faţa intrării.
Hotelul era pe două treimi gol iar camera lor era în faţă, cu vedere la fluviu. După‑amiaza scurtă se apropia de sfârşit; ploaia bătea în geamuri. Apele cenuşii şi masive ale Rinului se îndreptau spre mare. Quinn se aşeză într‑un fotoliu cu spătar înalt lângă fereastră şi rămase cu privirea pierdută în zare.
— Ar trebui să‑i dau un telefon lui Kevin Brown, spuse Sam. Să‑i spun ce am descoperit.
— Nu cred, o contrazise Quinn.
— O să se înfurie.
— Foarte bine, poţi să‑i spui că l‑am descoperit pe unul dintre răpitori şi că l‑am lăsat în vârful unei roţi gigantice cu glontele altcuiva în cap. Poţi să‑i mai spui că ai dus cu tine o armă ilegală prin Belgia, Germania şi Olanda. Vrei să‑i spui toate astea la un telefon ascultat de toată lumea?
— Da, ai dreptate. Dar ar trebui să‑mi fac nişte însemnări.
— Fă‑ţi‑le, o îndemnă Quinn.
Sam făcu o razie în minibar, descoperi o jumătate de sticlă de vin negru şi îi aduse un pahar. Apoi se aşeză la birou şi începu să scrie pe hârtia cu antetul hotelului.
La trei mile de hotel mai în susul fluviului, nedesluşit în amurgul care se lăsa, Quinn putea să zărească lanţurile întunecate şi masive ale vechiului Pod Arnhem, „podul prea îndepărtat", unde timp de patru zile în septembrie 1944 colonelul John Frost şi o mică mână de paraşutişti britanici luptaseră până la ultima suflare încercând să stăvilească panzerele SS, înarmaţi doar cu puşti cu închizător culisant şi revolvere, în vreme ce Corpul 30 se străduia zadarnic să înainteze dinspre sud pentru a uşura presiunea în partea de sus a podului. Quinn îşi ridică paharul spre încheieturile de oţel care se profilau pe cerul ploios. Sam îi surprinse gestul şi veni şi ea la fereastră. Aruncă o privire pe mal.
— Ai văzut pe cineva cunoscut? îl întrebă ea.
— Nu, îi răspunse Quinn. Au trecut deja.
Sam se înălţă pe vârfuri ca să se uite în stradă.
— Nu văd pe nimeni.
— Demult de tot.
Sam se încruntă nedumerită.
— Eşti un individ foarte enigmatic, domnule Quinn. Ce e ceea ce tu poţi vedea şi eu nu?
— Nu mult, îi răspunse Quinn ridicându‑se. Şi nimic de bun augur. Hai mai bine să vedem ce are de oferit sala de mese.
Ascona era promptă în faţa hotelului la ora opt, împreună cu sergentul cel amabil şi doi poliţişti pe motociclete.
— Încotro vă îndreptaţi, domnule Quinn? întrebă sergentul.
— Vissingen, Flushing, îi răspunse Quinn spre surprinderea lui Sam. Să prindem feribotul.
— Minunat, spuse sergentul. Călătorie plăcută. Colegii mei au să vă călăuzească pe autostrada de sud‑vest.
La intersecţia cu autostrada, motocicliştii se opriră uitându‑se la Opelul care se pierdea în zare. Pe Quinn îl încerca din nou sentimentul de la Dortmund.
Generalul Zvi ben Shaul stătea la biroul său. Îşi ridică privirea de la raportul pe care‑l avea dinainte şi se uită la cei doi bărbaţi din faţa sa. Unul era şeful departamentului Mossad care acoperea Arabia Saudită şi toată paninsula, de la graniţa cu Irakul în nord până la ţărmurile Yemenului de Sud. Era un domeniu bine delimitat. Specialitatea celuilalt nu cunoştea nici un hotar şi, în felul ei, era şi mai importantă, în special pentru securitatea Israelului. Acesta se ocupa de palestinieni, oriunde s‑ar fi aflat ei. El era cel care scrisese raportul de pe biroul directorului.