The Negotiator. Negociatorul

Unii dintre aceşti palestinieni ar fi dat orice ca să cunoască clădirea în care avea loc întrunirea. Aidoma multor altor curioşi, inclusiv o serie de guverne străine, palestinienii continuau să‑şi imagineze că tot cartierul general al Mossadului rămăsese încă în suburbiile nordice ale Tel Avivului. Dar începând din 1988, noul său cămân era într‑o clădire mare şi modernă din plin centrul Tel Avivului, la un colţ de Rehov Shlomo Ha'me‑lekh (strada Regele Solomon) şi aproape de clădirea ocupată de AMAN, serviciul de spionaj al armatei.

— Poţi să afli mai mult? îl întrebă generalul pe David Gur Arieh, expertul palestinian.

Omul zâmbi şi ridică din umeri.

— Întotdeauna vrei mai mult, Zvi. Sursa mea este un mecanic mărunt, tehnician la atelierele de reparaţii auto ale armatei saudite. Asta‑i tot ce i s‑a spus. Armata trebuie să fie blocată în deşert vreme de trei zile în aprilie care vine.

— Miroase o lovitură de stat, spuse bărbatul care conducea departamentul saudit. Să scoatem noi castanele din foc în locul lor?

— Dacă ar vrea cineva să‑l răstoarne pe regele Fahd şi să preia puterea, cine e cel mai probabil? întrebă directorul.

Expertul saudit ridică din umeri.

— Un alt prinţ, îi răspunse el. Nu unul dintre fraţi. Mai probabil cineva din generaţia mai tânără. Sunt lacomi. Oricâte miliarde ar stoarce prin Comisia pentru cotele de petrol, tot vor mai mult. Nu, s‑ar putea să vrea chiar totul. Şi bineînţeles că cei mai tineri tind să fie mai... mai moderni, mai occidentali. Poate că e mai bine. A venit vremea ca bătrânii să se dea deoparte.

Nu gândul la un om mai tânăr care să fi condus în Riad îl intriga pe Ben Shaul. Ci vorbele scăpate de tehnicianul palestinian când îi dăduse instrucţiunile sursei lui Gur Arieh. Anul viitor, se sumeţise el, noi palestinienii o să avem dreptul să devenim cetăţeni naturalizaţi aici.

Dacă era adevărat, dacă asta aveau în cap conspiratorii nenumiţi, perspectivele erau uluitoare. O asemenea ofertă din partea unui nou guvern saudit ar fi atras un milion de palestinieni fără cămin şi fără ţară din Israel, Gaza, Malul de vest şi Liban către o viaţă nouă la mare distanţă în sud. Odată rana palestiniană cicatrizată, Israelul, cu energia şi tehnologia lui, ar fi putut să intre în nişte relaţii cu vecinii lui care să se dovedească benefice şi profitabile. Fusese visul fondatorilor ţării, încă de la Weizmann şi Ben‑Gurion. Ben Shaul învăţase despre acest vis încă de pe când era copil, nu crezuse niciodată că avea să se împlinească. Dar...

— Ai de gând să le spui politicienilor? îl întrebă Gur Arieh.

Directorul se gândi la ei, cum se ciorovăiau în Knesset, despicând fire de păr semantice şi teologice în timp ce serviciul lui încerca să le spună din ce parte a cerului avea să răsară soarele. Aprilie era încă departe. Fără îndoială că avea să existe o scăpare dacă îi anunţa. Închise raportul.

— Nu încă, spuse el. Avem prea puţin. Când o să aflăm mai multe, am să le spun.

În sinea lui se decisese să‑l îngroape.

Ca să nu‑i apuce somnul pe vizitatori, aceştia sunt întâmpinaţi la Den Bosch cu un concurs cine‑ştie‑câştigă născocit de cei care proiectaseră oraşul. Se numeşte „Găsiţi drumul cu maşina până în centrul oraşului". Cine câştigă descoperă Scuarul Pieţei şi un loc de parcare. Cine pierde e aruncat înapoi pe drumul de centură printr‑un sistem labirintic de străzi cu sens unic.

Centrul oraşului formează un triunghi. Spre nord‑vest trece râul Dommel; spre nord‑est canalul Zuid‑Willemsvaart; pe cea de‑a treia latură, de la sud, zidul oraşului. Sam şi Quinn bătură sistemul la a treia încercare, ajunseră în piaţă şi îşi reclamară premiuclass="underline" o cameră la hotelul Central din Scuarul Pieţei.

În odaie, Quinn consultă cartea de telefon. Nu era trecut decât un singur bar Leul de aur, pe o stradă cu numele de Jans Straat. O porniră într‑acolo pe jos. Recepţia hotelului le furnizase o hartă a centrului, dar Jans Straat nu era trecută pe ea. Mai mulţi cetăţeni din scuar clătinară din cap plini de ignoranţă. Până şi poliţistul de la colţul străzii fu obligat să‑şi consulte mult răsfoitul plan al oraşului. În cele din urmă izbutiră să o descopere.

Era o alee îngustă care pornea din St. Jans Singel, vechiul drum de edec de‑a lungul Dommelului, şi mergea până în strada paralelă cu acesta, Molenstraat. Zona era în întregime străveche, cea mai mare parte datând din urmă cu trei veacuri. Fusese restaurată şi renovată în majoritate; fuseseră reţinute clădirile vechi de cărămidă cu uşile şi ferestrele lor originale dar în interior cuprindeau acum apartamente noi şi elegante. Nu era însă cazul lui Jans Straat.

De‑abia dacă era mai lată decât o maşină iar clădirile se sprijineau una de alta ca să nu se prăbuşească. Existau două baruri pentru că pe vremuri luntraşii care îşi duceau marfa pe Dommel şi pe canale ancorau cândva aici ca să‑şi astâmpere setea.

Gouden Leeuw se afla în partea de sud a străzii, la douăzeci de metri de drumul de edec, o clădire cu două etaje, cu faţada îngustă, cu o firmă ştearsă care îi anunţa numele. Parterul nu avea decât o singură fereastră boltită, ale cărei mici geamlâcuri pătrate erau din sticlă opacă şi colorată. Lângă ea se afla unica uşă care permitea accesul în bar. Era încuiată. Quinn bătu şi aşteptă. Nici un sunet, nici o mişcare. Celălalt local de pe stradă era deschis. Toate localurile din Den Bosch erau deschise.

— Şi acum? întrebă Sam.

Mai în josul străzii, un bărbat care stătea la fereastra celeilalte cârciumi îşi lăsă ziarul, îi cercetă şi apoi şi‑l ridică din nou. Lângă Leul de aur era o poartă din lemn înaltă de doi metri care, după toate aparenţele, dădea într‑un pasaj ce ducea în spate.

— Aşteaptă aici, în spuse Quinn.

Se caţără şi trecu peste poartă într‑o secundă, apoi sări în pasaj. După câteva minute, Sam auzi zgomot de sticlă, sunetul paşilor şi uşa de la intrare se deschise pe dinăuntru. Quinn era acolo.

— Hai de pe stradă, spuse el.

Sam intră şi el închise uşa în spatele ei. Nu era nici o lumină. Barul era întunecat, luminat doar de razele care se strecurau de afară prin fereastra boltită cu geamlîcuri colorate.

Era un local mic. Barul se afla în jurul ferestrei şi avea o formă de L. Din uşă pornea un interval de trecere care ocolea barul pentru a se transforma dincolo de colţul L‑ului într‑o zonă pentru consumatori care se lărgea către spatele încăperii. În spatele barului exista obişnuita mulţime de sticle; paharele de bere erau înşirate cu gura în jos pe un ştergar pe de tejgheaua barului, pe care se mai aflau trei mânere din porţelan de Delft pentru pompele de bere. Chiar în spate era o uşă, prin care intrase Quinn.

Uşa dădea către un mic spălător căruia Quinn îi spărsese fereastra ca să pătrundă înăuntru. Şi către o scară ce ducea în apartamentul de la etaj.

— Poate că e pe undeva pe sus, spuse Sam.

Nu era. Era un studio foarte mic, doar un dormitor‑salon cu o chicinetă într‑un alcov şi o mică toaletă/spălător. Pe perete era o poză cu o scenă posibil din Transvaal; o serie de amintiri din Africa, un televizor, un pat nefăcut. Nici o carte. Quinn cercetă toate bufetele şi minusculul pod de deasupra tavanului. Nici urmă de Pretorius. Coborâră.