The Negotiator. Negociatorul

— Dacă tot am intrat în barul lui prin efracţie, am putea foarte bine să ne servim cu o bere, propuse Sam.

Se duse în spatele tejghelei, luă două pahare şi trase de unul din mânerele de porţelan ale pompei. Berea începu să curgă cu spumă în pahare.

— De unde vine berea asta? întrebă Quinn.

Sam căută sub tejghea.

— Tuburile trec direct prin podea, îl anunţă ea.

Quinn găsi trapa sub un preş din celălalt colţ al încăperii. Treptele de lemn duceau în jos şi lângă ele era un comutator. Spre deosebire de bar, pivniţele erau spaţioase.

La fel ca şi vecinele ei, întreaga clădire era sprijinită pe arcadele de cărămidă care creau pivniţele. Tuburile care duceau sus la pompele de bere de deasupra lor veneau din nişte butoaie moderne de bere, din metal, coborâte evident prin trapă înainte de a fi conectate. Dar nu fusese întotdeauna aşa.

Într‑un capăt al pivniţelor era un grilaj lat de oţel. În spatele lui curgea canalul Dieze care trece pe sub Molenstraat. Cu ani în urmă, oamenii aduceau uriaşele butoaie cu bere în bărci pe care le făceau să înainteze pe canal cu ajutorul unor prăjini, apoi le rostogoleau prin grilaj şi le aşezau la locul lor sub bar. Era pe vremea când chelnerii trebuiau să forfotească‑în sus şi în jos pe scări pentru a duce halbele de bere clienţilor aflaţi deasupra.

Mai existau încă trei din aceste butoaie străvechi, aşezate în picioare pe soclurile lor din cărămidă din sala cea mai mare pe care o formau arcadele, fiecare având la bază câte un robinet cu cana. Quinn deschise alene unul din canale; un şuvoi de bere veche şi acră se scurse în lumina lămpii. Al doilea era la fel. Îl lovi pe cel de‑al treilea cu piciorul. Lichidul începu să curgă gălbui şi fără strălucire, după care începu să se coloreze în roz.

Fu nevoie de trei opinteli zdravene ale lui Quinn pentru ca butoiul să se culce pe o parte. În cădere se sfărâmă şi tot conţinutul i se revărsă pe podeaua de cărămidă. O parte era alcătuit din ultimele două galoane de bere străveche care nu mai apucaseră să ajungă în barul de deasupra. În băltoaca de bere zăcea, un bărbat întins pe spate, cu ochii opaci deschişi în lumina singurului bec, cu o gaură într‑o tâmplă şi o rană sfârtecată pe unde ieşise glonţul în cealaltă. După statură şi conformaţie, Quinn estimă că putea să fie omul care stătuse în spatele lui în depozit, omul cu Skorpionul. Dacă el era, omorâse un sergent britanic şi doi agenţi secreţi americani pe câmpia Shotpver.

Celălalt bărbat din beci îşi îndreptă arma direct spre spatele lui Quinn şi i se adresă în olandeză. Quinn se întoarse. Omul coborâse scările neauzit, pentru că paşii îi fuseseră mascaţi de tunetul butoiului care se prăbuşea. Ceea ce spunea el era:

— Bine lucrat, mijnheer. Ţi‑ai găsit prietenul. Nouă ne‑a scăpat.

Alţi doi coborau scările, îmbrăcaţi amândoi în uniforma poliţiei publice olandeze. Bărbatul cu arma era în haine civile, un sergent de la Recherche.

— Mă întreb, spuse Sam în timp ce erau conduşi la postul de poliţie de pe Tolburg Straat, dacă există vreo piaţă de desfacere pentru antologia definitivă a comisariatelor de poliţie olandeze?

Din întâmplare, postul de poliţie din Den Bosch este chiar pe partea cealaltă a străzii pe care se află Groot Zieken Gasthause în traducere literală Marea casă de oaspeţi bolnavi la morga căreia fusese dus cadavrul lui Jan Pretorius pentru autopsie.

Inspectorul şef Dyskra nu dăduse prea mare atenţia avertismentului pe care Papa De Groot i‑l dăduse la telefon în dimineaţa precedentă. Un american în căutarea unui sud‑african nu însemna automat neplăceri pentru poliţie. În pauza de prânz îşi trimisese unul din sergenţi acolo. Omul găsise barul Leul de aur închis şi se întorsese să‑i dea raportul.

Un lăcătuş local le asigurase intrarea dar, totul părea în ordine. Nici o învălmăşeală, nici o urmă de luptă. Dacă Pretorius dorea să închidă şi să plece avea tot dreptul s‑o facă. Proprietarul celuilalt bar din josul străzii spunea că avusese impresia că barul fusese deschis până la amiază. Vremea fiind cum era, era cât se poate de normal ca uşa să fi fost închisă. Nu văzuse nici un client intrând sau ieşind din Leul de aur, dar asta nu era ceva neobişnuit. Afacerile mergeau prost.

Sergentul fusese acela care ceruse să mai urmărească o vreme barul şi Dyskra încuviinţase. Şi dăduse roade: americanul sosise după 24 de ore.

Dyskra trimise un mesaj la Gerechtlijk Laboratorium din Voorburg, laboratorul central de anatomopatologie al ţării. Aflând că era vorba de o rană provocată de un glonte, şi încă unui străin, aceştia îl trimiseseră chiar pe doctorul Veerman în persoană, cel mai bun medic legist din Olanda.

După‑amiază, inspectorul şef Dyskra ascultă cu cea mai mare răbdare explicaţiile date de Quinn că îl cunoscuse pe Pretorius cu 14 ani în urmă la Paris şi că acum, că făcea turul Olandei, sperase să‑i facă o vizită ca să‑şi mai aducă aminte de trecut. Chiar dacă nu credea o iotă din toată povestea, Dyskra nu lăsă să i se citească nimic pe chip. Dar făcu verificări. BVD‑ul din propria‑i ţară îi confirmă că sud‑africanul fusese la Paris în perioada aceea; foştii patroni ai lui Quinn din Hartford îi confirmară şi ei că da, Quinn era şeful filialei lor de la Paris în anul respectiv.

Maşina închiriată fu adusă de la hotelul Central şi cercetată cu de‑amănuntul. Nici urmă de arme. A fost recuperat şi cercetat şi bagajul. Nici urmă de armă. Sergentul recunoscu faptul că nici Quinn, nici Sam nu aveau nici o armă asupra lor atunci când îi descoperise în pivniţă. Dyskra presupunea că Quinn îl omorâse pe sud‑africanul cu o zi înainte, până nu‑şi începuse pânda sergentul lui, şi că se întorsese pentru că uitase ceva care s‑ar fi putut afla în buzunarele mortului. Dar în cazul acesta, de ce sergentul îl văzuse încercând să pătrundă prin uşa de la intrare? Dacă ar fi încuiat uşa în urma lui după ce‑l omorâse pe sud‑african ar fi putut foarte bine s‑o şi descuie a doua zi. Totul era confuz. De un lucru însă era sigur Dyskra. Nu credea nici o clipă în acea legătură de la Paris ca motiv al acestei vizite.

Profesorul Veerman sosi pe la şase şi îşi încheie treaba pe la miezul nopţii. Traversă strada ca să bea o cafea cu un foarte obosit inspector şef Dyskra.

— Ei, profesore?

— O să primeşti raportul meu complet la timpul potrivit, îi spuse doctorul.

— Doar în linii mari, te rog.

— De acord. Decesul în urma masivei laceraţii a creierului produse de un glonte, probabil nouă milimetri, tras de la mică distanţă în tâmpla stângă, ieşirea prin dreapta. Eu aş căuta o gaură în lemn pe undeva prin bar.

Dyskra dădu din cap în semn că a înţeles.

— Ora decesului? întrebă el. Am reţinut doi americani care au descoperit cadavrul, într‑o presupusă vizită de prietenie. Cu toate că au spart geamul ca să pătrundă în local şi să‑l găsească.

— La mijlocul zilei de ieri, îi răspunse profesorul. Cu aproximaţie de două ore. O să ştiu mai multe mai târziu, după analiza de laborator.

— Dar americanii erau la comisariatul de poliţie din Arnhem ieri la prânz, exclamă Dyskra. Este de necontestat. Au avut un accident de maşină la zece şi li s‑a dat drumul ca să‑şi petreacă noaptea la hotelul Rijn la patru. Puteau să fi plecat din hotel noaptea, să vină până aici cu maşina, să facă treaba şi să fie înapoi acolo în zori.

— Nici gând, spuse profesorul ridicându‑se. Individul ăsta a murit nu mai târziu de ora 2.00 p.m. ieri. Dacă erau în Arnhem, sunt nevinovaţi, regret. Faptele vorbesc.

Dyskra înjură. Sergentul lui trebuie să‑şi fi început pânda la treizeci de minute după ce ucigaşul părăsise barul.