— Colegii mei din Arnhem mi‑au spus că vă îndreptaţi spre feribotul de la Vissingen când aţi plecat ieri de la ei, le spuse el lui Sam şi lui Quinn când le dădu drumul spre dimineaţă.
— E adevărat, îi răspunse Quinn adunându‑şi bagajul atât de mult cercetat.
— V‑aş fi recunoscător dacă v‑aţi continua drumul într‑acolo, spuse inspectorul şef. Domnule Quinn, ţării mele îi face mare plăcere să‑i întâmpine pe vizitatorii străini, dar dumneavoastră pe oriunde mergeţi se pare că obligaţi poliţia la muncă suplimentară.
— Regret sincer, îi spuse Quinn din tot sufletul. Dar fiindcă am scăpat ultimul feribot şi suntem flămânzi şi obosiţi, am putea să ne terminăm, noaptea la hotel şi să plecăm mâine?
— Foarte bine, îi răspunse Dyskra. O să trimit doi oameni de‑ai mei să vă însoţească le plecarea din oraş.
— Încep să mă simt ca o membră a familiei regale, spuse Sam în timp ce intra în baia de la hotelul Central.
Când ieşi, Quinn plecase. Se întoarse la 5.00, puse Smith & Wessonul înapoi pe fundul genţii cu mărunţişuri a lui Sam şi prinse două ore de somn înainte de sosirea cafelei de dimineaţă.
Drumul până la Flushing fu lipsit de peripeţii. Quinn era adâncit în gânduri. Cineva îi omora pe mercenari unul după celălalt şi acum chiar ajunsese să nu mai aibă nici un loc spre care să se îndrepte. Doar poate... Înapoi la arhive. S‑ar putea să mai fie ceva de scos din ele, dar era prea puţin probabil, foarte puţin probabil. Odată cu moartea lui Pretorius, pista ajunsese rece ca un cod mort de o săptămână şi putea tot atât de urât.
O maşină a poliţiei din Flushing era parcată lângă rampa feribotului către Anglia. Cei doi ofiţeri din ea urmăriră cum Opelul Ascona pătrundea încet în carena transportului direct de maşini, dar nu dădură raportul la cartierul general decât după ce feribotul plecă îndreptându‑se spre estuarul Westeschelde.
Călătoria se desfăşură în deplină linişte. Sam îşi scrise însemnările care deveneau de‑acuma un adevărat catalog al comisariatelor de poliţie din Europa; Quinn citi primele ziare englezeşti pe care le vedea în zece zile. Îi scăpă paragraful care începea cu „Mare epurare la KGB?'. Era o informaţie transmisă de Reuters de la Moscova prin care anunţa că obişnuitele surse bine informate făceau aluzie la viitoare schimbări la vârf în cadrul poliţiei secrete sovietice.
Quinn aştepta în bezna din grădiniţa din strada Carlyle aşa cum o făcea de două ore, imobil ca o statuie şi nevăzut de nimeni. Un salcâm galben arunca o umbră care îl apăra de lumina felinarului de pe stradă; vindiacul din piele neagră şi cu fermoar precum şi imobilitatea făceau restul. Oamenii treceau la câţiva metri de el dar nimeni nu‑l băga în seamă pe bărbatul din umbră. Era zece şi jumătate; locuitorii elegantului scuar din Chelsea se întorceau pe la casele lor venind de la dineurile din restaurantele din Knightsbridge şi Mayfair. David şi Carina Frost trecură în vechiul lor Bentley spre casa aflată puţin mai sus. La ora 23.00 sosi şi omul pe care îl aştepta Quinn.
Îşi parcă maşina în parcarea pentru locatari de pe partea cealaltă a străzii, urcă cele cinci trepte până la uşa de intrare şi introduse cheia în broască. Quinn era la cotul lui înainte să apuce să o răsucească.
— Julian.
Julian Hayman se răsuci alarmat.
— Dumnezeule mare, Quinn, să nu mai faci aşa ceva. Te‑aş fi putut face una cu pământul.
La ani buni după ce plecase de la regiment, Hayman mai era încă un om foarte în formă. Dar anii de trai citadin tociseră vechiul tăiş ascuţit, doar cu o idee. Quinn îşi petrecuse aceşti ani lucrându‑şi via sub soarele arzător. Renunţă să‑i sugereze că s‑ar fi putut întâmpla tocmai invers.
— Trebuie să mă întorc la dosarele tale, Julian.
Hayman, îşi revenise aproape de tot. Clătină cu fermitate din cap refuzîndu‑l.
— Regret, bătrâne. Gata. Nici o şansă. Umblă vorba că eşti tabu. Oamenii vorbesc pe circuit, ştii despre afacerea Cormack. Nu pot să risc. Ultimul cuvânt.
Quinn îşi dădu seama că era cu adevărat ultimul cuvânt. Pista se terminase. Se întoarse şi dădu să plece.
— Apropo, îi strigă din capul scărilor Hayman. Am luat ieri masa cu Barney Simkins. Îţi mai aduci aminte de el?
Quinn încuviinţă din cap. Barney Simkins, un director de la Broderick‑ Jones, firma de asigurări a lui Lloyd's care îl angajase pe el timp de zece ani prin toată Europa.
— Zice că l‑a sunat cineva şi l‑a întrebat de tine.
— Cine?
— Nu ştiu. Barney zice că individul a fost foarte scurt. A zis numai că dacă vrei să iei legătura cu el, să dai un mic anunţ la International Herald Tribune, ediţia pariziană, oricând vrei în următoarele zece zile şi să‑l semnezi Q.
— N‑a dat nici un fel de nume? întrebă Quinn.
— Numai unul, bătrâne. Un nume ciudat. Zack.
CAPITOLUL CINCISPREZECE
Quinn se urcă în maşină alături de Sam care îl aşteptase după colţ, în Mulberry Walk. Avea un aer gânditor.
— Nu se prinde?
— Hmmm?
— Hayman. Nu te lasă să te mai uiţi prin dosarele lui?
— Nu. Exclus. Şi e categoric. Dar se pare că există altcineva care vrea să se prindă în joc. Zack a dat telefon.
Sam era uluită. Rămase încremenită de uimire.
— Zack? Ce vrea?
— O întâlnire.
— Cum naiba a dat de tine?
Quinn introduse cheia şi plecă de lângă trotuar.
— Bătaie lungă. Cu ani în urmă s‑a făcut o menţiune ocazională despre faptul că lucram la Broderick‑Jones. Tot ce avea erau numele meu şi meseria. Se pare că nu sunt singurul care cotrobăie prin tăieturile vechi de prin ziare. Spre bafta noastră Hayman a luat întâmplător masa cu cineva de la vechea mea firmă şi a venit vorba.
Coti pe strada Old Church şi apoi din nou la dreapta pe şoseaua King.
— Quinn, o să încerce să te omoare. I‑a terminat deja pe doi dintre ai lui. Fără ei, ajunge să‑şi ţină toată răscumpărarea pentru el; dacă te înlătură şi pe tine, se termină cu urmărirea. E limpede că pe tine te socoteşte mai capabil să dai de el decât FBI‑ul.
Quinn râse scurt.
— Dacă‑ar şti! N‑am nici cea mai vagă idee cine e sau unde e.
Se hotârî să nu‑i spună că încetase să mai creadă că Zack era ucigaşul lui Marchais şi al lui Pretorius. Nu că un individ ca Zack s‑ar fi dat înapoi să‑şi elimine acoliţii dacă preţul merita; în Congo unii mercenari fuseseră eliminaţi chiar de tovarăşi de‑ai lor.
Ajunsese împreună cu Sam la Marchais la câteva ceasuri după ce acesta murise; din fericire pentru el, nu era nici un poliţist prin preajmă. Dacă n‑ar fi fost bafta cu accidentul de lângă Arnhem, s‑ar fi aflat în barul lui Pretorius cu o armă încărcată chiar la o oră după ce acesta murise. Ar fi rămas în detenţie mai multe săptămâni, câtă vreme poliţia din Den Bosch făcea cercetări.
O coti la stânga, ieşind de pe şoseaua King în strada Beaufort, se îndreptă către podul Battersea şi nimeri drept în mijlocul ambuteiajului. Circulaţia rutieră de la Londra nu este deloc străină de încurcături şi gâtuituri, dar la ora aceea târzie de iarnă circulaţia prin partea de sud a Londrei ar fi trebuit să fie destul de liberă.
Şirul de maşini se subţia în faţă şi zări un poliţist în uniforma londoneză care le îndruma să ocolească o serie de conuri ce blocau banda alăturată. Maşinile care se îndreptau spre nord trebuiau să le ocolească, iar cele spre sud erau obligate să folosească unica bandă rămasă.
Ajunşi în dreptul obstacolului, Quinn şi Sam văzură două maşini ale poliţiei, cu luminile albastre de pe acoperiş aruncând fulgere în timp ce se roteau. Maşinile poliţiei încadrau o ambulanţă parcată cu uşile deschise. Doi infirmieri coborau din spatele ei cu o targă, apropiindu‑se de masa informă de pe trotuar acoperită cu o pătură.