Poliţistul de la controlul circulaţiei le făcu un semn impacientat cu mâna ca să înainteze. Sam îşi încordă privirea cercetând faţada clădirii în faţa căreia zăcea masa informă de pe pavaj. Ferestrele de la ultimul etaj erau deschise şi prin ele se iţea capul unui poliţist care se uita în jos.
— Se pare că cineva a căzut opt etaje, observă ea. Poliţia se uită de la fereastra aia deschisă de sus.
Quinn bombăni ceva, concentrându‑se să nu lovească lămpile de semnalizare ale maşinii din faţă, al cărei şofer căsca şi el gura la accident. După câteva clipe drumul era liber şi Quinn ambală maşina pe podul de peste Tamisa, lăsând în urmă cadavrul unui om de care nu auzise şi nici nu avea să audă vreodată: cadavrul lui Andy Laing.
— Încotro mergem? îl întrebă Sam.
— Paris, ji răspunse Quinn.
Pentru Quinn întoarcerea la Paris era ca o întoarcere acasă. Cu toate că la Londra petrecuse mai multă vreme, Parisul ocupa un loc special în viaţa lui.
Aici îi făcuse curte şi o cucerise pe Jeannette, aici se căsătorise cu ea. Vreme de doi ani locuiseră fericiţi într‑un apartament micuţ de pe strada Grenelle; fetiţa lor se născuse la spitalul american de la Neuilly.
Cunoştea barurile Parisului, zeci şi zeci, în care, după moartea Jeannettei şi a fetiţei lor Sophie pe autostrada de la Orleans, încercase să‑şi înece durerea în băutură. Fusese fericit la Paris, fusese în al nouălea cer la Paris, cunoscuse iadul la Paris, se trezise în şanţuri la Paris. Cunoştea bine locul.
Îşi petrecură noaptea la un motel de lângă Ashford, prinseră vaporul de ora 9.00 cu care traversară de la Folkestone la Calais şi sosiră la Paris la ora prânzului.
Quinn luă o cameră într‑un hotel micuţ de lângă Champs‑El‑ysee şi dispăru cu maşina în căutarea unui loc de parcare. Arondismentul VIII din Paris cuprinde multe atracţii, dar spaţiile largi de parcare nu se numără printre ele. Dacă ar fi parcat în faţa hotelului du Colisée, pe strada cu acelaşi nume, ar fi însemnat să nu mai iasă de acolo niciodată. Preferă să se folosească de parcarea subterană de pe rue Chaveau‑Lagarde, chiar în spatele Madeleinei, şi se întoarse la hotel cu taxiul. Avea oricum intenţia să umble cu taxiul. În zona Madeleinei îşi notă alte două articole de care s‑ar fi putut să aibă nevoie.
După masa de prânz, Quinn şi Sam se îndreptară cu taxiul spre birourile lui International Herald Tribune de pe Avenue Charles de Gaulle nr. 181 din Neuilly.
— Mă tem că nu‑l putem pune în ediţia de mâine, le spuse fata de la birou. Nu poate să apară decât poimâine. Anunţurile se publică a doua zi numai dacă sunt aduse până la 11.30.
— Nu‑i nimic, o asigură Quinn şi îi achită preţul în numerar.
Luă cu el un exemplar primit cadou şi îl citi în taxiul cu care se întorceau în Champs‑Elysées.
De data aceasta nu‑i mai scăpă ştirea transmisă de la Moscova al cărei titlu anunţa: GEN. KRIUCIKOV ÎNDEPĂRTAT. Mai avea şi un subtitlu: ŞEFUL KGB DAT AFARĂ ÎNTR‑O AMPLĂ RESTRUCTURARE A SECURITĂŢII. Citi articolul din curiozitate, dar nu‑i spunea nimic.
Corespondentul de presă al agenţiei anunţa că Politbiroul sovietic primise „cu regret" cererea de ieşire la pensie a preşedintelui KGB‑ului, generalul Vladimir Kriucikov. Un adjunct avea să conducă un Comitet interimar până când Politbiroul avea să numească un succesor.
Autorul articolului era de părere că schimbările păreau să fie urmarea nemulţimirii Politbiroului de felul cum îşi îndeplinea sarcinile în special Primul Directorat Superior, al cărui conducător fusese chiar Kriucikov. Reporterul îşi termina articolul cu sugestia că Politbiroul o slab deghizată referire la Gorbaciov însuşi dorea să vadă sânge mai tânăr şi mai proaspăt în cel mai înalt post al serviciului de spionaj extern din URSS.
În aceeaşi seară şi în toată ziua următoare Quinn îi oferi lui Sam, care nu mai văzuse niciodată Parisul, întregul meniu turistic. Vizitară Luvrul, grădinile Tuileries pe ploaie, Arcul de Triumf şi Turnul Eiffel, încheindu‑şi ziua liberă la cabaretul Lido.
Anunţul apăru în dimineaţa următoare. Quinn se sculă devreme şi, la ora şapte, îşi cumpără un ziar de la un vânzător de pe Champs Elysées ca să fie sigur că era publicat. Anunţul suna simplu „Z. Sunt aici. Caută‑mă... Q.". Dăduse numărul de telefon de la hotel şi o anunţase pe centralistă că avea să primească un telefon. Rămase să aştepte în cameră. Telefonul sună la ora 9.30.
— Quinn.
Glasul era inconfundabil.
— Zack, înainte de orice, aici e un hotel. Nu‑mi plac telefoanele din hotel. Sună‑mă la telefonul ăsta public peste treizeci de minute.
Îi dictă numărul unei cabine de lângă Place de la Madeleine. O lăsă pe Sam încă în cămaşă de noapte, strigându‑i:
— O să mă întorc peste o oră.
Telefonul din cabină sună exact la ora zece.
— Quinn, vreau să vorbesc cu tine.
— Vorbim, Zack.
Vreau să spun între patru ochi.
— Sigur, nici o problemă. Tu stabileşti unde şi când.
— Fără şmecherii, Quinn. Fără arme, fără întărituri.
— Cum vrei.
Zack îi dictă ora şi locul. Quinn nu‑şi făcu nici o însemnare nu era nevoie. Se întoarse la hotel. O găsi pe Sam în holul‑cum‑bar, în faţă cu nişte cornuri şi o cană de cafea cu lapte. Ea îşi ridică privirea nerăbdătoare.
— Ce‑a vrut?
— O întâlnire, între patru ochi.
— Quinn, iubitule, fii atent. E un ucigaş. Unde şi când?
— Nu aici, îi spuse el.
Mai erau şi alţi turişti care‑şi luau masa de diminieaţă cu întârziere.
— În cameră.
— Într‑o cameră de hotel, îi spuse el când ajunseră sus. Mâine la opt dimineaţa. În camera lui de la hotelul Robin. Rezervată pe numele lui îţi vine să crezi? Smith.
— Trebuie să fiu şi eu acolo, Quinn. Nu‑mi place cum sună. Nu uita că şi eu sunt antrenată cu armele. Iar tu ai să iei Smith & Wessonul cu tine, nu mai încape discuţie.
— Bineînţeles, o asigură Quinn.
După câteva minute, Sam găsea un pretext ca să coboare la bar. Se întoarse după zece minute şi Quinn îşi aminti că la capătul barului exista un telefon.
Când plecă la miezul nopţii, Sam dormea cu deşteptătorul de pe noptieră pus să sune la şase dimineaţa. Quinn se mişcă prin odaie ca o umbră, adunându‑şi pantofii, şosetele, pantalonii, chiloţii, flanelul, haina şi arma în drum spre ieşire. În coridor nu era nimeni. Se îmbrăcă acolo, îşi puse pistolul la brâu, îşi aranja vindiacul ca să‑l acopere şi coborî scările fără zgomot.
Găsi un taxi pe Champs‑Elysées şi după zece minute era la Hotel Robin.
— La chambre de Monsieur Smith, s'il vous plaît, i se adresă el recepţionerului de noapte.
Numărul zece. Etajul doi. Urcă scările şi intră în cameră.
Baia era cel mai bun loc pentru o ambuscadă. Uşa era în colţul dormitorului şi din ea putea să acopere toate unghiurile, mai ales uşa care dădea în coridor. Scoase becul de la lampa din tavan, luă un scaun cu spătar şi îl aşeză în baie. Cu uşa deschisă atât cât să lase o crăpătură de trei degete, se aşeză la pândă. După ce‑şi obişnui ochii cu întunericul, putea să vadă foarte bine tot dormitorul gol, slab luminat de lumina din stradă care pătrundea prin ferestrele cu draperiile trase.
Până la şase nu venise nimeni; nu auzise nici un zgomot de paşi pe coridor. La şase şi jumătate, recepţionerul de noapte aduse cafeaua unui client care se scula mai devreme, undeva mai jos pe coridor; auzi paşii care treceau prin faţa uşii, apoi întorcându‑se şi coborând scările până în hol. La el nu veni nimeni, nu încercă nimeni să îi intre în odaie.