La opt simţi că‑l inundă un val de uşurare. La şi douăzeci plecă, achită nota, luă un taxi şi se întoarse la Hotel du Colisée. Sam era în cameră şi aproape isterizată.
— Quinn, unde dracului ai fost? M‑am dat de ceasul morţii de grijă. M‑am trezit la cinci... tu nu erai aici... Pentru numele lui Dumnezeu, am pierdut rendez‑vous-ul.
Ar fi putut s‑o mintă, dar era ros de remuşcări sincere. Îi povesti ce făcuse. Sam se uită la el de parcă tocmai ar fi pălmuit‑o.
— Ai crezut că eu eram? îl întrebă ea în şoaptă.
— Da, recunoscu el.
După Marchais şi Pretorius ajunsese obsedat de ideea că cineva îl informa pe ucigaş sau ucigaşi; cum altfel ar fi reuşit să ajungă la mercenarii dispăruţi înainte de el şi de Sam?
Ea îşi înghiţi un nod, se reculese, îşi ascunse durerea din suflet.
— Foarte bine, unde este deci întâlnirea reală, dacă‑mi dai voie să te întreb? Adică, dacă ai destulă încredere în mine acum.
— Peste o oră, la zece, îi răspunse el. Un bar de pe rue de Chalon, chiar în spate la Gare de Lyon. E un drum lung hai acum să mergem.
Luară iarăşi taxiul. Sam păstră o tăcere plină de reproşuri în timp ce coborau cheiurile de pe malul nordic al Senei, străbătând oraşul dinspre nord‑vest către sud‑est. Quinn lăsă taxiul la colţul dintre rue de Chalon şi Passage de Gatbois. Hotărâse să facă restul drumului pe jos.
Rue de Chalon mergea paralel cu şinele care porneau din gară spre sudul Franţei. Din spatele zidului puteau să audă zăngănitul trenurilor care se mişcau pe numeroasele linii dinafară gării. Era o străduţă sordidă.
— E un loc al dracului de împuţit, zise Sam.
— Da, păi, el a ales‑o. Întâlnirea e la bar.
Existau două baruri pe stradă şi nici unul nu reprezenta vreo ameninţare pentru Ritz.
„Chez Hugo" era al doilea, pe partea cealaltă a străzii, la cincizeci de metri mai sus de primul. Quinn deschise uşa. Tejgheaua barului era în stânga; în dreapta, două mese lângă fereastra dinspre stradă, mascată de perdele groase de dantelă. Mesele erau amândouă goale. Întreg localul era gol, în afară de proprietarul nebărbierit care trebăluia pe lângă maşina espresso din spatele tejghelei. Cu uşa deschisă în spatele lui, în care era Sam, Quinn era vizibil şi o ştia foarte bine. Oricine s‑ar fi aflat în cotlonul întunecat din spate era foarte greu de văzut. Apoi îl zări şi el pe unicul client din bar. Chiar în fund, singur la masă, cu o cafea în faţă, cu ochii ţintă la Quinn.
Quinn traversă încăperea, urmat de Sam. Omul nu făcu nici o mişcare. Nu‑l slăbea din ochi pe Quinn, doar o scurtă ocheadă spre Sam. În sfârşit, Quinn ajunse şi rămase în picioare lângă el. Avea o haină de catifea raiată şi o cămaşă deschisă la gât. Părul rar, blond‑roşcat, spre cincizeci de ani, o faţă subţire, meschină, ciupită rău de tot de vărsat.
— Zack? întrebă Quinn.
— Da. Stai jos. Ea cine‑i?
— Partenera mea. Stau eu, stă şi ea. Tu ai vrut. Hai să vorbim.
Se aşeză vizavi de Zack, cu mâinile pe masă. Fără şmecherii. Omul se uita la el răuvoitor. Quinn ştia că‑i mai văzuse chipul, se gândi la dosarele lui Hayman şi la cele din Hamburg. Apoi îşi aminti. Sidney Fielding, unul din comandanţii de secţie ai lui John Peters din Comandoul Cinci de la Paulis, fost Congo belgian. Omul tremura de emoţie de‑abia stăpânită. După câteva clipe Quinn îşi dădu seama că era furie, dar amestecată cu altceva. Quinn mai văzuse de multe ori privirea aceasta în Vietnam şi aiurea. Omul era speriat, înverşunat dar şi înspăimântat de moarte. Zack nu se mai putu abţine.
— Quinn, eşti un ticălos. Tu şi ai tăi sunteţi nişte ticăloşi mincinoşi. Aţi promis că n‑o să fie nici o urmărire, aţi zis că nu trebuie decât să ne dăm la fund şi după câteva săptămâni toată furia o să treacă. Rahat. Acuma aflu că Paul Uriaşul a dispărut şi Janni e la morgă în Olanda. Nici o urmărire, pe dracu. Suntem lichidaţi.
— Hei, calmează‑te, Zack. Eu nu sunt dintre cei care ţi‑au spus toate astea. Eu sunt de partea cealaltă. De ce nu începi cu începutul. De ce l‑aţi răpit pe Simon Cormack?
Zack se uită la Quinn de parcă îl întrebase dacă soarele era îngheţat sau fierbinte.
— Pentru că am fost plătiţi, spuse el.
— Aţi fost plătiţi pentru treaba asta? Nu pentru răscumpărare?
— Nu, asta era extra. O jumătate de milion a fost plata. Am luat două sute pentru mine, câte o sută pentru ceilalţi. Ni s‑a spus că răscumpărarea e extra puteam să cerem cât voiam şi să o ţinem pentru noi.
— Foarte bine. Cine v‑a plătit? Îţi jur că eu n‑am fost cu ei. Eu am fost chemat a doua zi după răpire ca să încerc să aduc puştiul înapoi. Cine a făcut aranjamentele?
— Nu‑i ştiu numele. Nu l‑am ştiut niciodată. Era american, asta‑i tot ce ştiu. Scund, gras. M‑a contactat aici. Dumnezeu ştie cum m‑a găsit trebuie că a avut ceva contacte. Ne întâlneam totdeauna în camere de hotel. Eu veneam acolo şi el era mereu mascat. Dar banii erau la vedere şi încă bani gheaţă.
— Dar cheltuielile? Răpirile sunt costisitoare.
— Peste taxă. Numerar. Am mai cheltuit încă o sută de mii de dolari.
— Asta include şi casa în care v‑aţi ascuns?
— Nu, pe asta ne‑au dat‑o ei. Ne‑am întâlnit la Londra cu o lună înainte de treabă. Mi‑a dat cheile, mi‑a spus unde e, mi‑a zis s‑o pregătesc ca pe‑o cazemată.
— Dă‑mi adresa.
Zack i‑o dădu şi Quinn şi‑o notă. Nigel Cramer şi savanţii lui de la laboratoarele poliţiei metropolitane aveau s‑o viziteze mai târziu şi să o facă praf în căutare de indicii. Dosarele aveau să arate că nu fusese câtuşi de puţin închiriată. Fusese cumpărată cu acte în regulă, cu două sute de mii de lire, printr‑o firmă de avocaţi britanici care acţionau în numele unei firme înregistrate în Luxemburg.
Firma avea să se dovedească a fi o corporaţie anonimă pe acţiuni, reprezentată foarte legal de banca din Luxemburg care acţionase ca faţadă şi nu îl văzuse niciodată pe proprietarul acestei fabrici de anvelope. Banii cu care fusese cumpărată casa proveneau din Luxemburg, sub forma unei trate emise de o bancă elveţiană. Elveţienii aveau să declare că aceasta fusese cumpărată în numerar cu dolari SUA de la sucursala lor din Geneva, dar nimeni nu‑şi mai aducea aminte de cumpărător.
Mai mult, casa nu era deloc în nordul Londrei; era în Sussex, spre sud, lângă East Grinstead. Zack pur şi simplu înconjura pe centura M. 25 ca să‑şi dea telefoanele din partea de nord a capitalei.
Oamenii lui Cramer aveau să cureţe casa de sus până jos; în ciuda eforturilor celor patru mercenari de a nu lăsa nici un fel de urme, mai existau nişte amprente uitate, dar aparţineau lui Marchais şi lui Pretorius.
— Şi Volvo? întrebă Quinn. Tu l‑ai plătit?
— Da, şi furgoneta, şi cea mai mare parte din celelalte. Numai Skorpionul ni l‑a dat grăsanul. La Londra.
Quinn n‑avea de unde să ştie că Volvoul fusese deja găsit în apropiere de Londra. Îşi depăşise timpul de staţionare în parcarea cu mai multe etaje de la aeroportul Heathrow. După ce trecuseră prin Buckingham în dimineaţa crimei, mercenarii o luaseră din nou spre sud şi se întorseseră la Londra. De la Heathrow luaseră naveta spre celălalt aeroport din Londra, cel de la Gatwick, ignoraseră aeroportul şi se urcaseră în trenul care ducea la Hastings şi spre sud. Cu taxiuri separate ajunseseră la Newhaven ca să ia feribotul spre Dieppe. Odată ajunşi în Franţa, se despărţiseră şi se dăduseră la fund.