Volvoul, examinat de poliţia din aeroportul Heathrow, prezenta orificii de respiraţie făcute în podeaua portbagajului, şi un iz de migdale. A fost chemat Scotland Yardul, care i‑a depistat proprietarul iniţial. Dar fusese cumpărat cu banii jos, documentele de schimbare a numelui nu fuseseră completate niciodată, iar descrierea făcută de proprietar corespundea cu cea a omului cu părul roşu care cumpărase şi Ford Tranzitul.
— Grăsanul îţi dădea toate informaţiile din interior? întrebă Quinn.
— Ce informaţii din interior? interveni brusc Sam.
— Cum de ai ştiut de ele? întrebă Zack bănuitor. Era clar că îl suspecta în continuare pe Quinn că ar fi fost unul din patronii transformaţi în persecutori.
— Erai prea bun, îi răspunse Quinn. Ai ştiut să aştepţi până am ajuns eu şi de‑abia după aceea te‑ai interesat de negociator în persoană. Nici eu măcar n‑am ştiut dinainte de asta. Tu ai ştiut când să te înfurii şi când s‑o laşi mai moale. Ai schimbat‑o din dolari în diamante pentru că ştiai că asta avea să mai întârzie schimbul atunci când noi eram deja gata să acceptăm.
Zack dădu din cap.
— Da, mi s‑au dat instrucţiuni înainte de răpire, mi s‑a spus ce să fac, unde şi când. În timp ce stăteam ascunşi, a trebuit să mai dau nişte telefoane. Totdeauna din afara casei, totdeauna de la o cabină publică la alta, conform unei liste prestabilite. Era grăsanul; de‑acuma îi cunoşteam glasul. Uneori mai făcea câte o schimbare reglare fină, aşa îi spunea. Eu făceam exact cum îmi zicea.
— Foarte bine, spuse Quinn. Şi grăsanul ţi‑a spus că n‑o să aveţi nici o problemă ca să scăpaţi după aceea. Doar o urmărire de o lună sau cam pe‑acolo, dar fără nici un indiciu după care să poată fi continuată, o să se stingă şi voi o să puteţi să trăiţi liniştiţi până la adânci bătrâneţuri. Şi tu chiar l‑ai crezut? Chiar ai crezut că puteţi să‑l răpiţi şi să‑l omorâţi pe fiul Preşedintelui american şi să scăpaţi după asta? Atunci de ce aţi mai omorât băiatul? Nu era nevoie.
Muşchii faciali ai lui Zack se mişcau aproape în delir. Ochii îi ieşeau din orbite de furie.
— Tocmai asta e, lua‑te‑ar dracu. Nu noi l‑am omorât. Noi l‑am aruncat pe drum aşa cum ni s‑a spus. Era viu şi bine mersi noi nici nu l‑am atins. Prima dată am aflat că e mort când s‑a făcut totul public a doua zi. Nici nu‑mi venea să cred. Era o minciună. Nu noi am făcut‑o.
Afară pe stradă îşi făcu apariţia o maşină de după colţ, dinspre rue de Chalon. Un bărbat era la volan; un altul în spate, cu o puşcă în mână. Maşina înainta pe stradă de parcă ar fi căutat pe cineva, se opri în faţa primului bar, înainta până aproape de uşa de la „Chez Hugo", apoi dădu înapoi şi se opri la jumătatea drumului dintre cele două baruri. Motorul continua să meargă.
— Puştiul a fost ucis de o bombă din cureaua de piele pe care o purta la brâu, spuse Quinn. N‑o avea când a fost răpit de pe câmpia Shotover. Tu i‑ai dat‑o ca s‑o poarte.
— Nu eu, ţipă Zack. Al dracului să fiu dacă eu. Orsini.
— Foarte bine, povesteşte‑mi despre Orsini.
— Corsican, ucigaş plătit. Mai tânăr ca noi. Când noi trei am plecat să ne întâlnim cu tine la depozit, puştiul era îmbrăcat cu hainele lui dintotdeauna. Când, ne‑am întors, era cu haine noi. I‑am făcut un scandal monstru lui Orsini pe chestia asta. Idiotul dracului a plecat din casă, nesocotindu‑mi ordinele, şi s‑a dus să le cumpere.
Quinn îşi aminti de ţipetele şi cearta pe care le auzise deasupra capului după ce mercenarii se retrăseseră să studieze diamantale. Crezuse că se ciorovăiau pentru nestemate.
— De ce‑a făcut‑o? întrebă Quinn.
— Zicea că puştiul s‑a plâns că‑i era frig. Zicea că s‑a gândit că nu face nici un rău, aşa că s‑a dus pe jos până la East Grinstead, a intrat la un magazin cu articole de voiaj şi a cumpărat toate chestiile. M‑am înfuriat pentru că habar n‑are de engleză şi, cu înfăţişarea lui, arăta ca un deget bubos.
— Mai mult ca sigur că hainele i‑au fost aduse cât ai lipsit tu, îi spuse Quinn. Bine, şi cum arată Orsini ăsta?
— Cam treizeci şi trei de ani, profesionist, dar niciodată pe câmpul de luptă. Pielea foarte tuciurie, ochii negri, cicatrice de cuţit pe un obraz.
— De ce l‑ai angajat?
— Nu eu. Eu i‑am chemat pe Paul Uriaşul şi pe Janni pen'că îi ştiam de pe vremuri şi am păstrat legătura. Pe corsican mi l‑a vârât pe gât grăsanul... Şi acu' aud că Janni e mort şi Paul Uriaşul a dispărut.
— Şi cu întâlnirea asta ce vrei? îl întrebă Quinn. Ce ar trebui să fac eu pentru tine?
Zack se aplecă şi îl prinse pe Quinn de braţ.
— Vreau să ies, spuse el. Dacă eşti cu ăia de m‑au angajat, spune‑le că nu‑i nevoie să vină după mine. N‑o să suflu niciodată nici o vorbuliţă, niciodată. Nu curcanilor, în orice caz. Aşa că ei sunt în siguranţă.
— Dar nu sunt cu ei, protestă Quinn.
— Atunci spune‑le alor tăi că nu eu l‑am omorât pe băiat, spuse Zack. Asta n‑a făcut niciodată parte din afacere. Jur pe viaţa mea că n‑am avut niciodată de gând să moară băiatul.
Quinn reflectă că dacă Nigel Cramer sau Kevin Brown aveau să pună vreodată mâna pe Zack, „pe viaţă" era exact ce avea să primească în calitate de oaspete al Majestăţii Sale sau al Unchiului Sam.
— Câteva ultime amănunte, Zack. Diamantele. Dacă vrei să ceri clemenţă, mai bine să le dai răscumpărarea înapoi de la bun început. Le‑ai cheltuit?
— Nu, îi răspunse Zack grăbit. Nici gând. Sunt aici. Fiecare împuţită de piatră.
Băgă mâna sub masă şi aruncă pe ea un sac de pânză. Sam rămase cu ochii holbaţi.
— Orsini, continuă Quinn impasibil. Unde‑i acum?
— Dumnezeu ştie. Probabil că s‑a întors în Corsica. A plecat de acolo acum zece ani ca să lucreze cu bandele din Marsilia, Nisa şi, mai târziu, din Paris. Asta‑i tot ce‑am putut să scot de la el. Oh, şi vine dintr‑un sat pe care‑l cheamă Castelblanc.
Quinn se ridică, luă sacul de pânză şi aruncă o privire în jos către Zack.
— Eşti în găleată, camarade. Până la urechi. O să vorbesc cu autorităţile. Poate că au să accepte să depui mărturie. Dar şi asta e destul de greu. Dar o să le spun că au existat alţi oameni în spatele tău şi probabil alţii în al lor. Dacă o să creadă chestia asta şi tu o să le povesteşti tot, s‑ar putea să te lase în viaţă. Ceilalţi, cei pentru care ai lucrat... nici gând.
Se întoarse să plece. Sam se ridică şi ea să‑l urmeze. De parcă ar fi preferat adăpostul pe care i‑l oferea americanul, Zack se ridică şi el şi se îndreptară toţi trei spre uşă. Quinn se opri.
— Un ultim lucru. De ce numele de Zack?
Ştia că în timpul răpirii psihiatrii şi specialiştii în descifrarea codurilor îşi bătuseră capul cu numele ăsta, căutând un indiciu posibil pentru identitatea reală a celui care îl alesese. Lucraseră pe o mulţime de variaţii ale lui Zachary, Zacchariah, căutaseră rude ale criminalilor cunoscuţi care să fi avut astfel de prenume.
— De fapt era Z‑A‑K, îi răspunse Zack. Literele de la numărul de înscriere în circulaţie al primei maşini pe care am avut‑o.
Quinn îşi ridică o singură spânceană. Ajunge cu spihiatrii. Făcu un pas afară. Zack venea în urma lui. Sam era încă în uşă când liniştea străzii fu sfâşiată de bubuitul armei.
Quinn nu văzuse nici maşina, nici omul cu arma. Dar auzise clar sunetul „vâââj" al glontelui care‑i trecea pe lângă faţă şi simţise adierea rece şi uşoară de pe obraz. Glontele trecu la nici un deget de urechea lui, nu însă şi de Zack. Mercenarul îl recepţionă la baza gâtului.