The Negotiator. Negociatorul

Reflexele rapide pe care le avea Quinn îi salvară viaţa. Nu era străin de sunetul acela, ceea ce îi dădu un avans. Trupul lui Zack fu aruncat înapoi în tocul uşii, de unde ricoşă înainte. Quinn era la loc în arcada uşii înainte ca genunchii lui Zack să fi apucat să se îndoaie. Secunda cât mercenarul rămăsese încă în picioare acţionă ca o pavăză între Quinn şi maşina parcată la treizeci de metri.

Quinn se aruncă prin uşă cu spatele, se răsuci, o prinse pe Sam şi o trase împreună cu el pe jos pe podea dintr‑o singură mişcare. În clipa când atingeau amândoi dalele murdare, un al doilea glonte trecu prin uşa gata să se închidă de deasupra lor şi smulse tencuiala din peretele lateral al cafenelei. Apoi uşa acţionată cu arcuri se închise.

Târându‑se rapid în patru labe, Quinn traversă barul, trăgând‑o pe Sam după el. Maşina înainta pe alee ca să îndrepte unghiul trăgătorului, şi o rafală de împuşcături transformă în ţăndări fereastra de sticlă şi ciurui uşa cu gloanţe. Barmanul, presupusul Hugo, fu mai lent. Rămase cu gura căscată în spatele tejghelei până când o ploaie de cioburi de la stocul de sticle care se pulverizau îl trimise şi pe el la podea.

Împuşcăturile încetară se încărca arma. Quinn se ridică şi o porni în goană spre ieşirea din spate, cu stânga trăgând‑o pe Sam după el, cu dreapta încă încleştată pe sacul cu diamante. Uşa din spate a barului dădea într‑un coridor, cu toalete pe fiecare parte. Drept în faţă era o bucătărie jegoasă. Quinn străbătu bucătăria în goană, deschise uşa de la capătul ei cu piciorul şi ieşi într‑o curte interioară.

Lăzi de bere erau stivuite aici, aşteptând să fie preluate. Folosindu‑se de ele ca de o scară, Quinn şi Sam trecură peste zidul din spate al curţii şi se lăsară să cadă într‑o altă curte interioară care aparţinea unei măcelării de pe strada paralelă, Passage de Gatbois. Peste trei secunde ieşeau din prăvălia unui măcelar înţepenit de uimire şi se găseau în stradă. Din fericire, la treizeci de metri mai sus era un taxi. Din spatele lui cobora clătinându‑se o doamnă foarte în vârstă care îşi căuta mărunţişul în poşetă. Quinn ajunse înainte să şi‑l găsească, o trânti pur şi simplu pe trotuar şi îi spuse: „C'est payé, madame".

Se aruncă în spatele maşinii, ţinând‑o încă strâns de mână pe Sam, aruncă sacul pe banchetă, scoase un teanc de bancnote franţuzeşti şi i le vârî şoferului sub nas.

— Să plecăm de aici, repede, îi spuse acestuia. Bărbatul gagicei mele a apărut cu ceva muşchi închiriaţi.

Marcel Dupont era un bătrân cu mustaţa ca de morsă care bătea străzile Parisului cu taxiul de patruzeci şi cinci de ani. Înainte de asta luptase cu Francezii Liberi. La viaţa lui avusese prilejul să‑şi ia tălpăşiţa din vreo câteva locuri la un pas înaintea brigăzilor de duri. Pe deasupra, era francez şi fata blondă care era târâtă în taxiul lui era cât se poate de arătoasă. Şi mai era şi parizian şi ştia să recunoască un teanc gros de bancnote atunci când le vedea. Trecuse de mult vremea când americanii dădeau bacşişuri de zece dolari. Acum se părea că cei mai mulţi veneau la Paris cu un buget de zece dolari pentru o zi întreagă. Lăsând în urmă o dîră de fum negru de la cauciucuri, o porni în susul pasajului, ieşind în Avenue Daumesnil.

Quinn se întinse peste Sam ca să tragă mai bine uşa. Aceasta se lovi de un obstacol şi se închise de‑abia când o trânti a doua oară. Sam se lăsase pe spate, albă ca varul. Apoi îşi observă nepreţuita ei poşetă din piele de crocodil de la Harrods. Forţa cu care fusese închisă uşa i‑o rupsese aproape de bază, sfâşiindu‑i cusătura. Inspecta stricăciunea şi se încruntă nedumerită.

— Quinn, ce dracu‑i asta?

„Asta" era marginea proeminentă a unei baterii negre cu portocaliu, subţire cât o foaie de napolitană, de genul celor folosite la aparatele polaroid. Quinn tăie cu briceagul restul cusăturii de pe fund, lăsând să se vadă că bateria făcea parte dintr‑un şir de trei, de şase pe zece centimetri, legate între ele. Transmiţătorul şi bliperul erau în plăcuţa cu circuite imprimate, şi ea tot pe fund, cu un fir care ducea la microfonul din butonul care forma baza încuietorii. Antena era în cureaua cu care se ţinea pe umăr. Era un dispozitiv ultramodern, profesionist, miniatural şi activat cu vocea ca să economisească sursa de alimentare.

Quinn se uită la componentele risipite între ei pe banchetă. Chiar dacă aparatul mai era încă în stare de funcţionare, de‑acum era imposibil să mai încerce să transmită dezinformări prin intermediul lui. Exclamaţia lui Sam îi va fi anunţat deja pe ascultători că fusese descoperit. Goli toate obiectele din poşeta răsturnată, îi ceru şoferului să tragă lângă trotuar şi aruncă atât geanta cât şi dispozitivul de ascultare electronică într‑o ladă de gunoi.

— Ei bine, asta explică ce s‑a întâmplat cu Marchâis şi Pretorius, spuse Quinn. Trebuie să fi fost doi; unul care stătea în apropierea noastră ca să asculte ce progrese făceam noi şi să transmită totul mai departe prin telefon amicului care putea să ajungă la ţintă înaintea noastră. Dar de ce naiba nu s‑au ivit la falsa întâlnire de dimineaţă?

— N‑o aveam, spuse Sam brusc.

— N‑aveai ce?

— N‑aveam poşeta cu mine. Eram la micul dejun în bar tu ai vrut să vorbim sus. Mi‑am uitat geanta, am lăsat‑o pe banchetă. A trebuit să mă întorc după ea, am crezut că mi‑au furat‑o. Mai bine să fi fost aşa.

— Da. Tot ce au auzit a fost că îi spuneam şoferului de la taxi să ne lase pe rue de Chalon, la colţul străzii. Şi cuvântul bar. Erau două pe stradă.

— Dar cum naiba au putut să‑mi facă aşa ceva la poşetă? întrebă ea. Am avut‑o tot timpul cu mine de când am cumpărat‑o.

— Nu‑i geanta ta e un duplicat, spuse Quinn. Cineva a văzut‑o, a făcut o imitaţie exactă şi a efectuat schimbul. Cîţi oameni au venit în apartament la Kensington?

— După ce‑ai şters‑o tu? Toţi dracii şi mama lor pe deasupra. Au fost Cramer cu britanicii, Brown, Collins, Seymour şi încă vreo trei‑patru de la FBI. Eu m‑am dus la ambasadă, la conacul ăla din Surrey unde te‑au ţinut pe tine o vreme, în Statele Unite, înapoi ei drăcia dracului, am fost cu ea peste tot. Şi nu era nevoie decât de cinci minute cât să se golească geanta veche, să se pună conţinutul în duplicat şi să se efectueze schimbul.

— Unde vrei să mergi, camarade? întrebă şoferul.

La Hotel du Colisée nici nu putea fi vorba; ucigaşii ştiau de el. Dar nu şi de garajul unde îşi parcase Opelul. Fusese acolo singur, fără Sam şi geanta ei mortală.

— Race de la Madeleine, spuse el, la colţ cu Chauveau‑Lagarde.

— Quinn, poate că ar fi mai bine să mă întorc înapoi în SUA doar cu ce‑am aflat până acum. M‑aş duce la ambasada noastră de aici şi aş insista să‑mi dea doi poliţişti americani care să mă escorteze. Washingtonul trebuie să afle ce ne‑a spus Zack.

Quinn se uită la străzile pe care treceau. Taxiul se îndrepta pe rue Royale. Înconjură Place de la Madeleine şi îi lăsă la intrarea în garaj. Quinn îi dădu şoferului un bacşiş gras.

— Încotro mergem? întrebă Sam după ce erau în Opel şi se îndreptau spre sud peste Sena, către cartierul latin.

— Tu mergi la aeroport, îi răspunse Quinn.

— La Washington?

— În nici un caz la Washinton. Ascultă, Sam, acum mai mult ca niciodată nu trebuie să te duci acolo lipsită de apărare. Oricine ar fi cei din spatele chestiei ăsteia, sunt mult mai sus‑puşi decât o mână de foşti mercenari. Mercenarii n‑au fost decât mâna de lucru angajată. Lui Zack i s‑a transmis tot ce se întâmpla de partea noastră. A fost avertizat de progresele poliţiei, de dispoziţiile Scotland Yardului, Londrei şi Washingtonului. Totul a fost coreografiat, chiar şi uciderea lui Simon Cormack.