Выбрать главу

Când puştiul alerga pe marginea drumului trebuie să fi fost cineva între pomi cu detonatorul. De unde putea să ştie ca să fie acolo? Pentru că lui Zack i s‑a spus ce să facă exact, etapă cu etapă, inclusiv cum să ne elibereze. Motivul pentru care nu m‑a ucis şi pe mine este că nu i s‑a comandat. Lui nici nu‑i tre­cea prin cap că avea să omoare pe cineva.

— Dar ne‑a spus cine, protestă Sam. Americanul ăsta, cel care a organizat totul şi l‑a plătit şi pe el.

— Şi grăsanului cine i‑a spus?

— Aha! Există cineva în spatele grăsanului.

— Trebuie să existe, îi răspunse Quinn. Şi încă sus foarte sus. Cu adevă­rat sus. Ştim ce s‑a întâmplat şi cum, dar nu ştim cine sau de ce. Te duci acuma înapoi la Washington şi le spui ce‑ai aflat de la Zack. Ce avem? Spusele unui răpitor, criminal şi mercenar, acuma cât se poate de convenabil mort. Un om care fugea speriat până în măduva oaselor în urma celor făcute, încercând să‑şi cumpere libertatea cu preţul denunţării propriilor colegi şi returnării diaman­te­lor, cu o poveste de adormit copii că a fost pus să facă tot ce‑a făcut.

— Atunci unde mergem de aici?

— Tu te dai la fund. Eu plec după corsican. El e cheia. El e angajatul grăsa­nului, cel care a furnizat cureaua ucigaşă şi a pus‑o pe Simon. Pun pariu că lui Zack i s‑a poruncit să întârzie cu negocierile încă şase zile, cerând diamante în loc de bani, pentru că noile haine nu erau încă gata. Programul a fost dat peste cap, mergea prea repede, trebuia încetinit. Dacă reuşesc să ajung la Orsini, să‑l prind în viaţă, să‑l fac să vorbească, proba­bil că el ştie numele celui care l‑a angajat. După ce avem nu­mele grăsanului, de‑abia atunci putem să mergem la Washin­gton.

— Lasă‑mă să vin cu tine, Quinn. Aşa ne‑am înţeles.

— Aşa s‑a înţeles Washingtonul. Înţelegerea s‑a anulat. Tot ce ne‑a spus Zack a fost înregistrat de microfonul ăla din poşeta ta. Ei ştiu că noi ştim. Pentru ei urmărirea este acum după tine şi după mine. Numai dacă am putea să facem rost de numele grăsanului! Atunci Vânătorii se transformă în vânat. FBI‑ul o să aibă grijă de asta. Şi CIA.

— Şi eu unde să merg să mă dau la fund, şi pentru câtă vreme?

— Până îţi dau eu telefon şi‑ţi spun că am scos‑o la capăt într‑un fel sau altul. Cât despre loc Malaga. Am nişte prie­teni în sudul Spaniei care au să aibă grijă de tine.

Parisul, ca şi Londra, e un oraş cu două aeroporturi. Nouă­zeci la sută din cursele externe pleacă de la aeroportul Charles de Gaulle din nordul capitalei. Dar Spania şi Portugalia sunt în continuare deservite de mai vechiul aeroport de la Orly, din partea de sud. Pentru a mări confuzia, Parisul are şi două ter­minale separate pentru fiecare aeroport. Autobuzele pentru Orly pleacă de la Maine‑ Mont­parnasse din cartierul Latin. Qu­inn ajunse aici la treizeci de minute după ce plecase din Madeleine, îşi parcă maşina şi o conduse pe Sam în holul principal.

— Dar hainele mele, lucrurile de la hotel? se plânse Sam.

— Fă‑le uitate. Dacă ticăloşii nu pândesc acum lângă hotel, înseamnă că sunt nişte dobitoci. Şi nu sunt. Ai paşaportul?

— Da. Îl port întotdeauna la mine.

— Şi eu la fel. Şi cărţile de credit?

— Sigur. La fel.

— Du‑te la bancă şi scoate câţi bani îţi permite contul de pe cartea de credit.

În vreme ce Sam era la bancă, Quinn îşi folosi ultimii bani ca să‑i cumpere un bilet Paris‑Malaga. Pierduse cursa de 12.45, dar mai era una la 17,35.

— Prietena dumneavoastră trebuie să aştepte cinci ore, îi spuse fata de la casa de bilete. Autobuzele pleacă de la Poarta Jevery la fiecare 12 minute şi merg până la terminalul Orly Sud.

Quinn îi mulţumi, se duse pe partea cealaltă la bancă şi îi dădu biletul lui Sam. Ea scosese cinci mii de dolari, dintre care Quinn îşi luă patru mii.

— Te duc la autobuz chiar acum, îi spuse el. Eşti mai în si­guranţă la Orly decât aici, în caz că vin să se intereseze de plecă­rile de la aeroport. Cum ajungi acolo, treci direct pe la contro­lul paşapoartelor şi intri în zona liberă de taxe. E mai greu să te prindă acolo. Ia‑ţi o geantă nouă, aşteaptă avionul şi ai grijă să nu‑l pierzi. La Malaga au să te aştepte nişte oameni.

— Quinn, dar eu nici măcar nu vorbesc spaniola.

— Nici o grijă. Vorbesc ei engleza.

La scara autobuzului, Sam se întinse şi‑şi petrecu braţele pe după gâtul lui Quinn.

— Quinn, iartă‑mă. Te‑ai fi descurcat mai bine fără mine.

— Nu‑i vina ta, iubito. Quinn îi întoarse faţa şi o sărută. O scenă destul de obişnuită, la terminale­le de pe aeroport nu observă nimeni nimic. Pe lângă asta, fără tine n‑aş fi avut Smith & Wessonul. Cred că s‑ar putea să am nevoie de el.

— Ai grijă de tine, şopti ea.

Un vânt îngheţat bătea pe Bou­le vard de Vaugirard. Ultimul bagaj greu era aşezat sub autobuz şi ultimii pasageri se urcau în el. Sam începu să tremure în bra­ţele lui. Quinn îi mângîie părul blond şi strălucitor.

— O să mă descurc. Ai încredere în mine. O să iau legătura prin telefon peste două zile. Atunci, c‑o fi laie sau bălaie, o să putem să mergem acasă în siguranţă.

Se uită cum autobuzul se îndepărta pe bulevard, făcând cu mâna după mâna mică ce se vedea pe geamul din spate. Apoi acesta dădu colţul şi dispăru.

La două sute de metri de terminal, vizavi de Vaugirard, există un mare oficiu poştal. Quinn îşi cumpără carton şi hârtie de ambalaj de la o papetărie şi intră la poştă. Cu ajutorul bri­ceagului şi al benzii de lipit, al hârtiei şi al sforii, alcătui un pa­chet solid cu diamantele şi îl puse la poştă recomandat expres pe adresa ambasadorului Fairweather de la Londra.

De la cabinele telefonice internaţionale din clădirea băncii sună la Scotland Yard şi lăsă un mesaj pentru Nigel Cramer, care consta dintr‑o adresă de lângă East Grimstead, Sussex. În sfârşit, mai dădu şi un telefon la un bar din Este­pona. Omul cu care vorbi nu era câtuşi de puţin spaniol, ci un autentic cockney din Londra.

— Da, în regulă, camarade, îi spuse glasul de la telefon. O să avem noi grijă de domniţa ta în locul tău.

Cu ultimele mărunţişuri puse la punct, Quinn se întoarse la maşină, îi făcu plinul la prima staţie de benzină şi se înscrise în circulaţia de la ora prânzului, îndreptându‑se spre drumul de centură. La şaizeci de minute după telefonul cu Spania se găsea pe autostrada A.6 în drum spre sud, către Marsilia.

Se opri să‑şi ia cina la Beaune, apoi se aşeză în spatele maşi­nii şi încercă să recupereze o parte din somnul pierdut. Se fă­cuse ora trei dimineaţa când îşi reluă călătoria.

În vreme ce el dormea, un om stătea liniştit la restaurantul San Marco de peste drum de Hotel Colisée şi supraveghea in­trarea principală a hotelului. Era acolo de la ora prânzului, spre surprinderea transformată până la urmă în agasare a personalu­lui din restaurant. Îşi comandase masa de prânz, stătuse toată după‑amiaza şi apoi îşi comandase cina. Ospătarilor li se părea că citea aşezat liniştit lângă fereastră.

La ora 23.00 restaurantul dori să închidă. Omul plecă şi se mută alături, la Hotel Royal. Le explică celor de acolo că îşi aş­tepta un prieten şi se aşeză pe un scaun de lângă fereastră ca să‑şi continue pânda. Până la urmă, la ora două noaptea, re­nunţă.

Se duse la un oficiu poştal deschis în permanenţă, urcă la te­lefoanele de la primul etaj şi făcu o comandă cu preaviz. Ră­mase în cabină până când îl sună centralista.