— Cine dracu' a scris chestia asta? întrebă Scanlon lăsând din mână raportul din care citise doar prima jumătate.
— Un individ pe care l‑am folosit drept consultant în ultimele douăsprezece luni, îi răspunse Miller. Vrei să‑l cunoşti şi tu?
— E aici?
— Afară. A sosit acum zece minute.
— Bineînţeles că vreau, zise Scanlon. Ia să vedem şi noi cine e maniacul acesta.
— Aşteaptă o clipă, îi spuse Miller.
Cu mult înainte ca profesorul John Cormack să fi părăsit cariera universitară pentru a intra în viaţa politică în calitate de deputat al Statului Connecticut, familia Cormack avea obiceiul să‑şi petreacă vacanţele de vară într‑o casă de pe insula Nantucket. În urmă cu treizeci de ani când venise acolo pentru prima dată, însoţit de proaspăta lui mireasă. Cormack un tânăr profesor iar Nantucket, care nu ajunsese faimos ca Martha's Vineyard sau Cape Cod. Îl vrăjise prin simplitatea şi aerul curat al vieţii sale.
Aflat la est de Martha's Vineyard. aproape de litoralul statului Massachusetts, Nantucket avea pe atunci tradiţionalul sat de pescari, cimitirul indian, vânturile înviorătoare şi plajele aurii, câteva căsuţe de vacanţă şi cam atât. Exista destul de mult teren viran şi tânăra pereche îşi strânsese cureaua şi economisise atâta cât să‑şi cumpere un lot de patru acri la Shawkemo, care se întindea de‑a lungul fâşiei de la Plaja Copiilor, pe marginea lagunei aproape închise numite simplu Portul. John Cormack îşi construise aici o cabană din scânduri înnegrite de vreme, cu şindrilă de lemn pe acoperiş şi mobilă grosolană, carpete şi cuverturi matlasate din petice multicolore.
Cu vremea banii se înmulţiseră şi le dăduseră posibilitatea de a‑i aduce îmbunătăţiri şi de a construi anexe. Când a venit şi a anunţat pentru prima dată la Casa Albă că avea de gând să‑şi petreacă în continuare vacanţele la Nantucket, asupra vechii case s‑a abătut un mic uragan. De la Washington au sosit o seamă de experţi care s‑au uitat îngroziţi la lipsa de spaţiu, lipsa de securitate, lipsa de comunicaţii... S-au întors şi au spus da, domnule Preşedinte, ar fi minunat; doar că va trebui să construim spaţii de cazare pentru o sută de oamnei din Serviciul Secret, să amenajăm un teren pentru elicopter, ne‑ar mai trebui şi nişte cabane pentru oaspeţi, pentru secretare şi femeile de serviciu care să aibă grijă de curăţenia din casă era exclus ca Myra Cormack să continue să facă singură patul oh, şi poate şi una sau două antene parabolice pentru cei de la comunicaţii... Preşedintele Cormack preferase să lase totul baltă.
Apoi, în noiembrie, se hotărâse să rişte cu omul de la Moscova şi îl invitase pe Mihail Gorbaciov la Nantucket ca să‑şi petreacă acolo un week‑end mai prelungit. Iar rusului îi plăcuse ideea la nebunie.
Specialiştii KGB‑ului fuseseră tot atât de consternaţi ca şi cei de la Serviciul Secret, dar cei doi lideri rămăseseră de neclintit. Bine încotoşmănaţi, ca să reziste vântului mişcător ce bătea dinspre Nantucket Soud (rusul îi adusese cadou americanului o căciulă de samur) au făcut împreuă lungi plimbări pe plajă, în timp ce o parte din agenţii KGB şi ai Serviciului Secret se ţineau discret după ei, alţii se ascundeau în iarba pălită şi murmurau în emiţătoare, un elicopter îşi croia drum prin rafalele de deasupra şi o navă de patrulare a gărzii de coastă se legăna în larg.
Însă nimeni nu a încercat să omoare pe nimeni. Cei doi bărbaţi de stat s‑au plimbat neanunţaţi prin oraşul Nantucket, iar pescarii de la Straight Wharf le‑au arătat homarii şi scoicile pe care tocmai le prinseseră. Gorbaciov le‑a admirat captura, le‑a făcut cu ochiul şi le‑a zâmbit, apoi au băut cu toţii o bere la barul din docuri şi s‑au întors la Shawkempo pe jos. Arătau, cum mergeau împreună, ca un buldog lângă o barză.
Noaptea, după homarii fierbinţi de la cabană, au venit şi experţii în apărare ai fiecărei părţi, împreună cu interpreţii, ca să elaboreze ultimele puncte principale şi să redacteze comunicatul final.
Marţi s‑a dat aprobarea ca să intre şi presa existase încă de la început o prezenţă simbolică care făcuse fotografii şi notase ce se discuta pentru că, la urma urmelor, erau în America, dar marţi au sosit batalioane. La amiază, cei doi bărbaţi au ieşit pe veranda de lemn şi Preşedintele a dat citire comunicatului prin care se anunţa ferm hotărârea de a prezenta Comitetului Central şi Senatului un acord radical care prevedea o gamă largă de reduceri ale forţelor convenţionale atât în interiorul celor două ţări cât şi în toată lumea. Mai urmau să fie puse la punct unele probleme legate de verificare, care intrau în atribuţiile tehnicienilor, iar detaliile concrete în legătură cu tipurile de armament şi cantităţile care urmau să fie dezafectate, trecute în conservare, radiate sau neelaborate aveau să fie anunţate ulterior. Preşedintele Cormack a vorbit despre pace cu onoare, pace cu securitate şi pace cu bune intenţii. Secretarul Gorbaciov l‑a aprobat dând viguros din cap în timpul traducerii. Atunci nu a făcut nimeni nici o referire, cu toate că presa s‑a ocupat mai apoi pe larg de acest aspect, la faptul că, în lumina deficitului bugetar al Statelor Unite, a haosului economic sovietic şi a crizei petrolului care se profila la orizont, practic nici una dintre cele două superputeri nu mai putea să îşi permită continuarea cursei înarmărilor.
La două mile depărtare, în Houston, C'yrus V. Miller stinse televizorul şi îşi îndreptă privirea spre Scanlon.
— Omul ăsta vrea să ne lase goi puşcă, zise el fără să ridice glasul, dar plin de venin. Omul ăsta e periculos. Omul ăsta e un trădător.
După ce îşi reveni, se îndreptă către intercomul de pe birou.
— Louise, vrei, te rog, să‑l pofteşti acum pe Colonelul Easterhouse!
Cineva a spus cândva: Toţi oamenii visează dar cei mai periculoşi sunt aceia care visează cu ochii deschişi. Colonelul Robert Easterhouse stătea în eleganta cameră de primire de la ultimul etaj al clădirii Pan-Global şi se uita pe fereastră Ia panorama oraşului Houston. Dar ochii săi albastru deschis vedeau bolta cerească şi nisipurile de culoare ocru ale Nejdului şi visau să controleze venitul de pe terenurile petroliere de la Hasa în folosul Americii şi al întregii omeniri.
Colonelul Easterhouse se născuse în 1945 şi nu avea decât trei ani atunci când tatăl său acceptase postul de profesor la Universitatea Americană din Beirut. În zilele acelea capitala libaneză era un adevărat paradis, eleganţă cosmopolită, bogată şi tihnită. Urmase o vreme cursurile unei şcoli arabe, avusese tovarăşi de joacă francezi şi arabi; când familia se întorsese înapoi în Idaho, avea deja treisprezece ani şi cunoştea trei limbi: engleza, franceza şi araba.
Ajuns în America, tovarăşii de şcoală i se păreau superficiali, frivoli şi uluitor de ignoranţi, obsedaţi de rock'n'roll şi de un tânăr cântăreţ pe nume Presley. Râdeau de el atunci când le povestea despre unduirea cedrilor, forturile cruciaţilor şi scânteile focurilor de tabără ale druzilor plutind prin trecătorile muntelui Chouf. Aşa că a fost obligat să se îndrepte către cărţi şi, mai ales, către Cei şapte stâlpi ai înţelpciunii lui Lawrence din Arabia. La optsprezece ani abandonase colegiul şi fetele de acasă şi se înrolase voluntar în Divizia 82 Aeropurtată. La moartea lui Kennedy era încă la instrucţie.