The Negotiator. Negociatorul

— Allo, monsieur, îi spuse aceasta. Am legătura. Pe fir. Vorbiţi, Castelblanc.

CAPITOLUL ŞAISPREZECE

Costa del Sol era de multă vreme locul preferat de retragere al membrilor cei mai căutaţi ai comunităţii interlope britanice. Câteva zeci de astfel de ticăloşii după ce reuşiseră să separe de conţinutul lor băncile sau maşinile blindate sau pe investitori de economiile pe care le făcuseră, îşi părăsiseră ţara strămoşească doar cu puţin înaintea degetelor apucătoare ale Scotland Yardului şi îşi căutaseră refugiul în soarele din sudul Spaniei, unde se bucurau de proaspăta lor afluenţă. Un om de duh a făcut chiar afirmaţia că într‑o zi senină la Estepona poţi să vezi mai mulţi indivizi de categoria A decât în închisoarea Parkhurst a Majestăţii Sale atunci când se face prezenţa.

În seara respectivă, patru dintre ei aşteptau la aeroportul din Malaga în urma telefonului primit de la Paris. Erau Ronnie şi Bernie şi Arthur, pronunţat Arfur, cu toţii maturi, şi tinerelul Terry, cunoscut sub numele de Tel. Cu excepţia lui Tel, purtau cu toţii costume deschise la culoare şi pălării de panama şi, în ciuda faptului că se lăsase deja întunericul, ochelari de soare. Se uitară la panoul pe care erau afişate sosirile, observară că avionul de la Paris tocmai aterizase şi rămaseră discret în picioare lângă uşa de ieşire din vamă.

Sam apăru printre primii trei pasageri. N‑avea nici un bagaj, doar poşeta proaspăt cumpărată de la Orly şi o mică valiză de piele, nouă şi ea, cu o colecţie de articole de toaletă şi cămăşi de noapte. Mai avea şi costumul din două piese pe care îl purtase la întâlnirea de la „Chez Hugo" şi atât.

Ronnie avea descrierea ei, dar aceasta era departe de realitate. Era căsătorit, la fel ca şi Bernie şi Arfur, dar bătrâna lui, la fel ca şi nevestele celorlalţi, era o blondă dată cu peroxid, albită şi mai mult de statul permanent pe plajă, cu o piele ca de şopârlă produsă de excesul de ultraviolete. Ronnie evaluă aprobator pielea palidă şi nordică şi talia subţire ca de albină a noii sosite.

— Măiculiţă, murmură Bernie.

— Mişto, zise Tel.

Era adjectivul său preferat, dacă nu cumva unicul. Desemna tot ceea ce îl surprindea sau îi plăcea drept „mişto".

Ronnie înaintă.

— Domnişoara Somerville?

— Da.

— 'Seara. Eu sunt Ronnie. El e Bernie, şi Arfur, şi Tel. Quinn ne‑a rugat să avem grijă de dumneavoastră. Maşina e acolo.

Quinn intră în Marsilia în zorile reci şi ploioase; ultima zi din noiembrie. Avea de ales între a merge cu avionul până la Ajaccio, capitala Corsicei, plecând de la aeroportul Marigriane şi urmând să sosească în aceeaşi seară, sau a lua feribotul de seară pentru a merge cu maşina.

Alese feribotul. Pe de o parte pentru că îl scutea de închirierea unei maşini la Ajaccio; pe de alta, pentru că putea să‑şi ia liniştit cu el Smith & Wessonul pe care îl mai avea încă la brâu; şi în al treilea rând, pentru că trebuia, ca măsură de precauţie, să mai facă unele mici cumpărături pentru cât avea să stea în Corsica.

Indicatoarele spre portul feribotului de pe Quai de la Joliette erau cât se poate de clare. Portul era aproape gol. Feribotul care venise de dimineaţă de la Ajaccio era ancorat, pasagerii plecaseră de o oră. Casa de bilete a SNCM de pe Boulevard des Dames era încă închisă. Îşi parcă maşina şi îşi luă masa de dimineaţă în tihnă, aşteptând să se deschidă. La nouă, îşi cumpără un bilet de traversare cu feribotul Napoleon care pleca seara la ora 20.00 şi sosea a doua zi la 7.00 dimineaţa. Odată în posesia biletului, putu să‑şi lase Ascona în parcarea pentru pasageri de lângă quai J4, de unde avea să plece feribotul. După ce termină cu toate acestea, se întoarse pe jos în oraş ca să‑şi facă cumpărăturile.

Sacul de voiaj era destul de uşor de găsit, ca şi farmacia unde să‑şi înlocuiască articolele de toaletă şi uneltele de bărbierit abandonate la Hotel du Colisée din Paris. Căutarea unui magazin de confecţii bărbăteşti fu întâmpinată cu mai multe clătinări negative ale capului, dar îl descoperi până la urmă în rue St. Ferreol, accesibilă doar pietonilor, chiar la nord de Portul Vechi.

Tînărul vânzător era deosebit de amabil şi achiziţionarea cizmelor, pantalonilor, curelei, cămăşii şi pălăriei nu‑i ridică nici o problemă. Auzindu‑l pe Quinn menţionând ultimul articol pe care îl cerea, tânărul îşi ridică sprâncenele.

— Doriţi ce, m'sieur?

Quinn îi repetă ce voia.

— Regret, nu cred că aşa ceva ar putea fi de vânzare.

Se uită la cele două bancnote mari ce se mişcau ispititor în mâna lui Quinn.

— Poate în magazie? Unul vechi şi care nu mai e folosit? îi sugeră Quinn.

Tînărul aruncă o privire în jur.

— O să văd, domnule. Pot să iau sacul?

Rămase în magazia din spate vreme de zece minute. La întoarcere, deschise sacul cât să‑l lase pe Quinn să arunce o privire înăuntru.

— Minunat, exclamă Quinn. Exact ce‑mi trebuia.

Plăti nota, îi dădu tânărului bacşişul promis şi plecă. Cerul se luminase şi mâncă de prânz la o cafenea în aer liber din Portul Vechi, petrecându‑şi o oră la cafea ca să studieze o hartă la scară mare a Corsicei. Singurul lucru pe care îl avea de spus despre Castelblanc lexiconul anexat la aceasta era că se găsea în Lanţul Ospedale de la capătul de sud al insulei.

La opt, Napoleon ieşea din Gare maritime şi se îndrepta spre radă. Quinn degusta un pahar cu vin în Bar des Aigles, aproape pustiu în acel anotimp. În timp ce feribotul se întorcea cu prova spre mare, prin faţa ferestrei trecură luminile Marsiliei, pentru a fi apoi înlocuite de vechea fortăreaţă închisoare de la Chateau d'If la distanţă de o ancablură.

Peste cincisprezece minute, trecea de Cap Croisette şi era învăluit de beznă şi de largul mării. Quinn se duse să cineze la Malmaison, se întoarse în cabina sa de pe puntea D şi se culcă înainte de ora 23.00, cu ceasul deşteptător alături de el pus să sune la ora şase.

Cam la aceeaşi oră, Sam stătea împreună cu gazdele ei într‑o fostă fermă mică şi izolată aflată sus pe undeva pe colinele din spatele Esteponei. Nici unul dintre bărbaţi nu locuia acolo; ferma era folosită pentru depozitare şi pentru rarele prilejuri când prietenii lor aveau nevoie de puţină „izolare" faţă de pîrdalnicii de detectivi care‑şi fluturau mandatele de extrădare.

Cei cinci stăteau într‑o încăpere închisă şi cu storurile trase, acum albăstrie de atâta fum de ţigară, şi jucau pocher. Ronnie făcuse propunerea. Se îndeletniceau cu jocul acesta de trei ore; doar Sam şi Ronnie mai rămăseseră în joc. Tel nu juca; se ocupa de servirea berei direct din sticlă aflată într‑un stoc mare în lăzile de lângă un perete. Ceilalţi pereţi erau şi ei plini, dar cu baloturi de frunze exotice proaspăt sosite din Maroc şi destinate exportului în ţările nordice.

Arfur şi Bernie erau curăţaţi şi se uitau posomorâţi la ultimii doi jucători rămaşi la masă. „Potul" de bancnote de o mie de pesetas din mijlocul mesei cuprindea tot ce avuseseră cu ei, plus jumătate din ce avea Ronnie şi jumătate din dolarii lui Sam schimbaţi la cursul oficial dolar/peseta.

Sam aruncă o privire spre ce‑i mai rămăsese lui Ronnie, îşi împinse cea mai mare parte a bancnotelor ei spre centru şi plusa. Ronnie zâmbi, plăti sec şi ceru să‑i vadă cărţile. Sam îşi întoarse patru cărţi cu faţa în sus. Doi popi, doi decari. Ronnie rânji şi îşi întoarse şi el mâna pe faţă: full, trei dame şi doi valeţi. Se întinse după mormanul de bancnote care reprezentau tot ce avea el, plus tot ce aduseseră Bernie şi Arfur, plus nouă zecimi din cei o mie de dolari ai lui Sam. Sam îşi întoarse repede şi cea de‑a cincea carte. Al treilea popă.