The Negotiator. Negociatorul

— Dumnezeii mă‑si! exclamă el şi se lăsă pe spate.

Sam trase teancul de bancnote în faţa ei.

— Chiar aşa! exclamă Bernie.

— Ăăă, tu cu ce te ocupi, Sam? întrebă Arfur.

— Nu v‑a spus Quinn? se miră ea. Sunt agent special al FBI‑ului.

— Măiculiţăexclamă Ronnie.

— Mişto, zise şi Tel.

La ora şapte fix, Napoleon ancoră la Gare maritime din Ajaccio, la jumătatea drumului dintre debarcaderele Capucins şi Citadelle. După zece minute, Quinn se alătura celorlalte vehicule care ieşeau din cală şi se îndreptau în josul rampei spre străvechea capitală a acestei insule de o frumuseţe atât de sălbatică şi tăinuită.

Harta îi indica destul de limpede pe ce drum să meargă, la sud ca să iasă din oraş, pe Boulevard Sampiero până la aeroport, de‑acolo la stânga pe N. 196 spre munţi. La zece minute după ce cotise, drumul începu să urce ca peste tot în Corsica pentru că insula este aproape în întregime acoperită de munţi. Drumul cotea şi se încolăcea pe toată porţiunea de la Cauro la Col St. Georges. De aici zări o secundă câmpia îngustă de coastă rămasă undeva jos, mult în spatele lui. Apoi fu din nou învăluit de munţi, pante ameţitoare şi stânci, coline joase îmbrăcate în păduri de stejar, fag şi măslini. După Bicchisano, drumul începea să coboare din nou încolăcindu‑se spre coasta de la Propiano. Nu avea cum să evite drumul ocolit spre Ospedale în linie dreaptă ar fi traversat valea barăci, o regiune atât de sălbatică, încât nici constructorii de drumuri nu izbutiseră să o străbată.

După Propiano urmă iar câmpia de coastă cale de câteva mile înainte ca D. 268 să‑i permită s‑o cotească spre munţii Ospedale. Ieşise de‑acum de pe drumurile N (naţionale) şi intrase pe cele D (departamentale), nu cu mult mai late decât o alee îngustă dar adevărate şosele în comparaţie cu cărările care aveau să urmeze mai sus în creierul munţilor.

Trecu prin minuscule sătucuri cu case din piatră cenuşie, agăţate pe dealuri şi povârnişuri cu privelişti ameţitoare şi se întrebă cum reuşeau s‑o scoată la capăt sătenii din pajiştile şi livezile lor mărunte.

Drumul urca mereu, răsucindu‑se şi încolăcindu‑se, coborând ca să treacă peste o adâncitură din teren dar înălţându‑se constant după acest respiro. Dincolo de Ste. Lucie de Tallano, liziera pădurii se isprăvea şi colinele erau acoperite cu pătura aceea groasă şi înaltă până la brâu, formată din pîrloage şi mirt, numită maquis. În timpul celui de‑al doilea război mondial, fuga de‑acasă în munţi pentru a evita arestarea de către Gestapo se numea „luatul în maquis", şi astfel rezistenţa franceză a ajuns să fie cunoscută sub numele de „maquisards" sau pur şi simplu „Maquis".

Corsica e tot atât de străveche ca şi munţii săi şi oamenii au locuit aici din timpuri preistorice. Ca şi Sardinia şi Sicilia, Corsica a fost invadată de mult mai multe ori decât îşi aducea aminte şi străinii au sosit întotdeauna în chip de cuceritori, invadatori, adunători de biruri, ca să conducă şi să ia, niciodată ca să dea ceva. Cu atât de puţine de pe urma cărora să‑şi ducă traiul, corsicanii au reacţionat retrăgându‑se spre înălţimile lor, adevărate metereze şi sanctuare naturale. Generaţii de rebeli şi bandiţi, gherile şi partizani au luat drumul munţilor pentru a împiedica autorităţile care veneau dinspre coastă să ridice impozitele şi birurile de la oamenii prea puţin capabili să le plătească.

Din aceste veacuri de experienţă îşi constituiseră muntenii filosofia lor exclusivistă şi secretă. Autoritatea reprezenta nedreptatea iar Parisul îşi strângea dările tot atât de greu ca orice alt cuceritor. Corsica poate foarte bine să facă parte din Franţa, căreia i‑a şi dat pe Napoleon Bonaparte şi încă o mie de alţi oameni de seamă, pentru munteni străinul rămâne tot străin, mesager al nedreptăţii şi al birurilor, fie că vine din Franţa ori de aiurea. Corsica poate foarte bine să‑şi trimită fii cu zecile de mii ca să lucreze pe continent în Franţa, dacă un astfel de fiu ajunge vreodată să aibă necazuri, munţii străvechi continuă să‑i ofere adăpost.

Munţii şi sărăcia şi persecuţiile evidente au dat naştere solidarităţii de cremene şi Uniunii Corsicane, considerată de mulţi mai exclusivistă şi mai periculoasă decât Mafia. Către lumea aceasta, pe care nici un secol XX nu izbutise s‑o schimbe cu toate Pieţele lui Comune şi Parlamentele lui Europene, se îndrepta Quinn cu maşina în ultima lună a anului 1991.

Cu puţin înainte de oraşul Levie era un indicator care arăta direcţia spre Carbini pe un drumeag notat D.59. Drumul se îndrepta spre sud şi după patru mile traversa Fiumicicoli, aici doar un pîrîiaş care se rostogolea din munţii Ospedale. La Carbini, un sătuc cu o singură stradă unde bătrâni îmbrăcaţi în haine albastre stăteau în faţa colibelor lor de piatră şi câţiva pui scurmau în ţărână, ghidul lui Quinn rămase fără combustibil. Din sat porneau două drumeaguri: D. 148 se îndrepta înapoi spre apus, în direcţia de unde venise dar pe partea de miazăzi a văii.

Drept înainte mergea D59 spre Orone şi, mult mai la sud, Sotta. Putea să vadă piscul proeminent al Muntelui Cagna spre sud‑vest, masa tăcută a Lanţului Ospedale la stânga, străjuită de cel mai înalt vârf din Corsica, Punta di la Vacca Morta, numit astfel pentru că dintr‑un anumit unghi seamănă cu o vacă moartă. Quinn alese drumul care ducea drept înainte.

De îndată ce ieşi din Orone, munţii se apropiară din stânga; cotul spre Castelblanc era la două mile după Orone. Nu era decât un fel de potecă şi, cum nici un drum nu străbătea prin Ospedale, trebuia să fie o fundătură. Din drum putea să vadă uriaşa stâncă de culoare cenuşiu deschis înfiptă pe povârnişul lanţului de munţi, care făcuse cândva pe cineva să se gândească la un castel alb, eroare care cu multă vreme în urmă dăduse numele acestui cătun. Quinn urcă încet pe drumeag. Peste trei mile, mult deasupra lui D59, intra în Castelblanc.

Drumul se termina în piaţa satului, aflată la celălalt capăt, aproape de munte. Strada îngustă care ducea până în piaţă era străjuită de case joase din piatră, toate ferecate şi cu obloanele trase. Nici un pui nu scurma în ţărână. Nici un bătrân nu stătea pe trepte. Locul era tăcut. Pătrunse cu maşina în piaţă, opri, se dădu jos şi se întinse să se dezmorţească; pe strada principală se auzi zgomotul unui motor. Un tractor ieşi dintre două case, înaintă până în mijlocul drumului şi se opri. Şoferul scoase cheile, sări din el şi dispăru printre case. Între zid şi partea din spate a tractorului era destul loc ca să treacă o motocicletă, dar nu şi o maşină dacă tractorul nu era mişcat din loc.

Quinn aruncă o privire în jur. Pe lângă drum, piaţa mai avea trei laturi. În dreapta erau patru case; în faţă, o bisericuţă de piatră. În stânga era ceea ce trebuia să reprezinte centrul vieţii din Castelblanc, o tavernă scundă cu două etaje şi un acoperiş de olane, cu o alee care ducea spre ce mai rămânea din Castelblanc dincolo de stradă un ciorchine de case, sure şi ogrăzi care se terminau în coasta muntelui.

În uşa bisericii apăru un preot mărunt şi foarte bătrin care se întoarse să încuie uşa din spatele lui fără să‑l zărească pe Quinn.

— Bonjour, mon pčre, îi strigă Quinn cu glas voios.

Omul lui Dumnezeu sări ca un iepure împuşcat, se uită la Quinn aproape în panică şi traversă piaţa zorit, dispărind pe aleea din spatele tavernei închinându‑se întruna.