The Negotiator. Negociatorul

Înfăţişarea lui Quinn avea şi de ce să‑l surprindă pe orice preot corsican; magazinul specializat în confecţii bărbăteşti din Marsilia reuşise din plin. Avea cizme western cu ornamente, blue‑jeanşi deschişi la culoare, o cămaşă cadrilată de un roşu aprins, haină din piele de căprioară cu franjuri şi o pălărie Stetson cu calotă înaltă. Dacă voia să arate ca o caricatură de la un ranch de amuzament, îi izbutise întru totul. Îşi luă cheile maşinii şi sacul de pânză şi se îndreptă spre tavernă.

Înăuntru era întuneric. Proprietarul stătea în spatele tejghelei de la bar, ştergându‑şi plin de râvnă paharele o noutate pentru el, îşi dădu Quinn cu presupusul. În rest, mai erau patru mese de stejar natur, fiecare înconjurată de patru scune. Numai una din ele era ocupată; patru bărbaţi stăteau şi‑şi studiau cărţile de joc din mână.

Quinn se duse la bar şi îşi aşeză sacul pe jos dar îşi păstră pălăria înaltă pe cap. Barmanul îşi ridică privirea.

— Monsieur?

Nici urmă de curiozitate, nici urmă de surpriză. Quinn se prefăcu că nu băgă de seamă şi îşi destinse chipul într‑un zâmbet larg.

— Un pahar cu vin negru dacă vreţi, vă rog, spuse el oficial.

Vinul era local, aspru dar bun. Quinn bău o înghiţitură apreciativ. Din spatele barului apăru soţia durdulie a proprietarului, aşeză câteva farfurii cu măsline, brânză şi pîine, nu‑i aruncă nici o privire lui Quinn şi, la un scurt cuvânt în dialect local din partea soţului, dispăru înapoi în bucătărie. Oamenii cu cărţile de joc refuzau şi ei să‑l privească. Quinn i se adresă barmanului.

— Îl caut, spuse el, ge un domn care cred că locuieşte aici. Cu numele de Orsini. II cunoaşteţi?

Barmanul aruncă o ocheadă spre jucători de parcă ar fi aşteptat ca aceştia să‑i sufle răspunsul. Nu‑i veni nici unul.

— Să fie Monsieur Dorninique Orsini? întrebă bramanul.

Quinn se uită la el gânditor. Îi blocaseră drumul, recunoşteau că Orsini există. Două motive ca el să rămână. Până când? Aruncă o privire în spate. Cerul dinafară ferestrei era bleu deschis în soarele de iarnă. Până la căderea întunericului pesemne. Quinn se întoarse din nou spre bar şi îşi trecu un deget peste obraz.

— Un bărbat cu o cicatrice de cuţit? Dominique Orsini?

Barmanul dădu din cap afirmativ.

— Vreţi să‑mi spuneţi unde aş putea să‑i găsesc casa?

Din nou barmanul se uită insistent la jucătorii de cărţi pentru răspuns. De data aceasta veni. Unul dintre ei, singurul în costum oficial, îşi ridică privirea de la cărţi şi spuse:

— Monsieur Orsini e plecat astăzi, monsieur. Se va întoarce mâine. Dacă aşteptaţi, o să‑l întâlniţi.

— Vai, îţi mulţumesc, amice. E un gest cu adevărat prietenesc din partea dumitale. Barmanului îi spuse: Aş putea să iau o cameră aici pentru la noapte?

Omul făcu doar un semn afirmativ cu capul. Peste zece minute, Quinn îşi primea camera, condus în ea de nevasta proprietarului care refuza în continuare să‑i întâlnească privirea. După plecarea ei, Quinn cercetă încăperea. Era în spate, fereastra dădea într‑o ogradă înconjurată de hambare fără porţi, lipite de casă. Salteaua de pe pat era subţire, umplută cu câlţi din păr de cal, dar adecvată pentru scopul pe care îl avea. Cu ajutorul briceagului, desfăcu două scânduri de sub pat şi ascunse unul din articolele pe care le conţinea sacul. Restul îl lăsă pentru inspecţie, închise sacul, îl lăsă pe pat, îşi smulse un fir de păr din cap şi îl lipi cu salivă peste fermoar.

Întors în bar, mâncă o masă bună: brânză de capră, pîine proaspătă şi rumenă, pateu de porc preparat local, măsline zemoase, toate spălate cu vin. Apoi făcu o plimbare prin sat. Ştia că nu era în nici o primejdie până după apusul soarelui; gazdele sale îşi înţeleseseră bine ordinele primite.

Nu era prea mult de văzut. Nu ieşi nimeni pe stradă ca să‑l întâmpine. Văzu un copil mic tras grabnic înapoi pe uşă de o pereche de mâini de femeie asprite de muncă. Tractorul de pe strada principală avea roţile din spate chiar la capătul aleii de pe care ieşise, lăsând un spaţiu liber de nici un metru. Partea din faţă era lipită de un hambar de lemn.

Pe la ora 17.60 Quinn se întoarse la tavernă, în căminul căreia ardea un foc vesel din lemne de măslin. Se duse în camera lui după o carte, satisfăcut că sacul îi fusese cercetat fără a i se lua nimic şi că scândurile de sub pat nu fuseseră descoperite.

Îşi petrecu două ceasuri citind în tavernă, refuzînd în continuare să‑şi scoată pălăria, mâncă din nou, o gustoasă tocană de porc cu fasole şi verdeţuri aromate de munte, cu linte şi pîine, tartă de mere şi cafea. Bău apă în loc de vin. La nouă se retrase în odaie. Peste o oră se stingea şi ultima lumină din sat. În seara aceea nu se uita nimeni la televizorul din tavernă, cu toate că era unul dintre singurele trei care existau în sat. Nimeni nu juca cărţi. La zece satul era în beznă, cu excepţia singurului bec din camera lui Quinn.

Era un bec slab, fără abajur, care atârna de o sârmă prăfuită chiar în mijlocul odăii. Cea mai bună lumină o dădea drept sub el şi acolo se aşezase silueta cu pălăria Stetson înaltă ca să citească rezemată în fotoliul cu spătar.

Luna răsări Ia unu şi jumătate, se înălţă din spatele lanţului Ospedale şi, după treizeci de minute, scălda Castelblancul într‑o stranie lumină albă. Silueta tăcută, subţire se mişca pe stradă la lumina ei slabă, cu gesturile cuiva care ştie exact încotro se îndreaptă. Silueta se strecură pe două alei înguste şi pătrunse în complexul de hambare şi ogrăzi din spatele tavernei.

Fără un sunet, umbra sări pe o căruţă cu fân parcată într‑una din curţi şi, de acolo, pe zid. Alergă fără nici un efort pe zid şi sări peste o altă alee, aterizând pe acoperişul înclinat al hambarului aflat drept în partea opusă a ferestrei lui Quinn.

Draperiile erau pe jumătate trase nu ajungeau decât la jumătatea ferestrei când erau întinse de tot. În spaţiul de treizeci de centimetri, Quinn se vedea foarte bine, cu cartea în poală, cu capul uşor înclinat înainte ca să citească la lumina slabă, cu umerii acoperiţi de cămaşa roşie cadrilată vizibil deasupra pervazului, cu Stetsonul cafeniu pe cap.

Tînărul de pe acoperiş zâmbi; prostia asta îl scutea de a mai intra pe fereastră ca să facă ceea ce avea de făcut. Îşi scoase Lupara care era prinsă cu o curea de piele peste umeri, trase piedica şi ţinti. La doisprezece metri de el, capul cu pălărie umplea spaţiul dintre cele două ţevi, trăgaciurile erau legate unul de celălalt ca să detoneze simultan.

Când trase, zgomotul ar fi trebuit să trezească tot satul dar nu se aprinse nici o lumină. Alicele mari din cele două ţevi făcură ţăndări geamurile ferestrei şi sfâşiară draperiile groase de bumbac. În spatele ferestrei, capul omului aşezat păru să explodeze. Craniul se făcu bucăţi şi un jet puternic de sânge aprins începu să ţâşnească în toate direcţiile. Fără cap, bustul în carouri roşii se rotogolî într‑o parte la pământ, ieşind din raza Iui de vedere.

Satisfăcut, tânărul văr al clanului Orsini, care tocmai făcuse un comision familiei, alergă înapoi pe acoperiş, pe zid, în căruţa cu fân, pe pământ şi în aleea de unde venise. Fără grabă şi sigur de triumf, tânărul trecu prin sat îndreptându‑se spre marginea cătunului, unde îl aştepta omul pe care îl venera. Nu‑l văzu şi nici nu‑l auzi pe bărbatul mai tăcut şi mai înalt decât el care ieşi dintr‑o uşă întunecată şi începu să‑l urmăreacă.

Camera devastată de deasupra barului avea să fie mai târziu curăţată de soţia proprietarului. Salteaua era dincolo de orice salvare, tăiată de la un capăt la celălalt; conţinutul aspru îi fusese folosit ca să umple cămaşa cadrilată, bustul şi braţele, până când ajunseseră suficient de rigide ca să stea în fotoliu fără nici un sprijin. Femeia avea să găsească fişii lungi de bandă adezivă care ţinuse bustul fals în poziţie verticală şi rămăşiţele pălăriei Stetson şi ale cărţii.