The Negotiator. Negociatorul

Avea să adune, bucată cu bucată, resturile capului de polistiren al manechinului pe care Quinn îl convinsese pe vânzătorul de la magazinul din Marsilia să‑l şterpelească din magazie şi să i‑l vândă. Din cele două prezervative, umplute cu ketchup luat din sala de mese a feribotului, care atârnaseră cândva în capul manechinului avea să găsească prea puţine urme doar petele roşii împrăştiate peste tot în odaie care aveau să dispară şterse cu o cârpă umedă.

Proprietarul avea să se minuneze că nu văzuse capul manechinului atunci când îi cercetase americanului bagajele, dar într‑un târziu avea să descopere scândurile scoase de Quinn de sub pat la sosire pentru a‑l ascunde.

În cele din urmă, individului furios în costum negru care jucase cărţi la tavernă în după‑amiaza precedentă aveau să i se arate cizmele ornate de cowboy, pantalonii, jacheta din piele de căprioară cu franjuri şi proprietarul avea să‑l informeze pe capu local că de‑acum americanul trebuie să fi fost îmbrăcat cu celălalt set de haine: pantaloni negri, vindiac negru cu fermoar, bocanci cu talpă de crep din aceia care se poartă în deşert şi flanel pe gât. Aveau să examineze sacul de voiaj şi să descopere că în el nu mai exista nimic. Dar toate acestea aveau să se întâmple la ceasul dinainte de mijirea zorilor.

Când tânărul ajunse la casa pe care o căuta, bătu uşor la uşă. Quinn se strecură în cadrul întunecat al unei porţi la cincizeci de metri în urmă. Trebuie să fi existat un ordin de intrare pentru că tânărul trase zăvorul şi intră. După închiderea uşii, Quinn se apropie, înconjură casa şi găsi o fereastră cu oblonul tras care avea o crăpătură destul de mare ca să poată vedea înăuntru.

Dominique Orsini stătea la o masă din lemn aspru şi tăia bucăţi dintr‑un salam cu un cuţit ascuţit ca briciul. Tânărul cu Lupara stătea în faţa lui. Vorbeau în limba corsicană, complet diferită de franceză, de neînţeles pentru un străin. Băiatul descria evenimentele petrecute în ultimele treizeci de minute; Orsini îşi clătină de câteva ori capul în semn de încuviinţare.

După ce băiatul termină de povestit, Orsini se ridică, ocoli masa şi îl îmbrăţişă. Tânărul strălucea de mândrie. În timp ce Orsini se întorcea, lumina lămpii prinse cicatricea lividă care se întindea pe obraz, mergând de la pomet până la falcă, Orsini scoase un teanc de bani din buzunar; băiatul protestă scuturându‑şi capul. Orsini îi îndesă teancul în buzunarul de sus, îl bătu pe umeri şi îl concedie. Băiatul dispăru din raza de vedere a lui Quinn.

Să‑l fi omorât pe ucigaşul corsican ar fi fost o treabă foarte uşoară, Quinn îl voia însă viu şi în maşină, ca să ajungă la sediul central al poliţiei din Ajaccio până la răsăritul soarelui. Observase motocicleta puternică din hambarul înclinat de lemn.

După treizeci de minute, îm umbra deasă aruncată de hambarul de lemn şi tractorul parcat, Quinn auzi motorul motocicletei care pornea. Orsini întoarse încet motocicleta într‑un pasaj lateral şi intră în piaţa principală, apoi se îndreptă pe drumul de ieşire din sat. Era destul loc ca să treacă printre spatele tractorului şi casa cea mai apropiată. Trecu printr‑o pată de lumină aruncată de lună; Quinn ieşi din umbră, ţinti şi trase o dată. Anvelopa din faţă a motocicletei explodă. Motocicleta derapă violent şi scăpă de sub control. Căzu pe o parte, îşi aruncă ocupantul şi se opri cu roţile continuând să se învârtească.

Orsini fu izbit cu toată greutatea într‑o latură a tractorului dar se ridică remarcabil de iute. Quinn stătea la trei metri, cu Smith & Wessonul îndreptat spre pieptul corsicanului; Orsini respira greu, avea dureri şi se sprijinea cu un picior rezemat de roata mare din spate a tractorului. Quinn putea să vadă cum îi scânteiau ochii negri, barba ţepoasă de pe bărbie. Orsini îşi ridică încet mâinile.

— Orsini, i se adresă Quinn cu glas scăzut. Je m'appelle Quinn. Je veux te parler.

Reccţia lui Orsini fi de a‑şi apăsa piciorul vătămat, respirând zgomotos de durere şi lăsându‑şi mâna stângă în jos spre genunchi. Era bun. Mâna stângă se mişca uşor ca să‑şi maseze genunchiul şi îi distrase atenţia lui Quinn pentru o secundă. Mâna dreaptă i se mişcă mult mai rapid, lăsându‑se în jos şi dând drumul cuţitului din mânecă în aceeaşi clipă. Quinn surprinse lucirea oţelului în lumina lunii şi sări într‑o parte. Lama îi trecut pe lângă gât, pătrunse în umărul hainei de piele şi se înfipse adânc în scândurile hambarului din spatele său.

Quinn pierdu o secundă cât să apuce hăcuitorul de oase şi să‑l scoată din lemn ca să‑şi elibereze haina. Pentru Orsini era destul. Ajunsese deja în spatele tractorului, alergând pe aleea din spatele vehiculului ca o pisică. Dar o pisică rănită.

Dacă n‑ar fi fost rănit, Quinn l‑ar fi pierdut cu siguranţă. Oricât de în formă era americanul, când un corsican o apucă în maquis, prea puţini pot să se ia la întrecere cu el. Firele aspre ale pârloagelor înalte până la brâu se agaţă şi trag de haine ca o mie de degete. Senzaţia este că înaintezi prin apă. După două sute de metri toată energia ţi‑e stoarsă; picioarele parcă sunt de plumb. Un om poate să se lase la pământ în oceanul de maquis şi să dispară, invizibil de la trei metri.

Dar Orsini nu mai avea viteză. Şi mai avea un duşman: lumina lunii. Quinn îi văzu umbra ajunsă la capătul aleii care marca ultimele case din cătun cum pătrundea în pârloagele de pe coasta dealului. Quinn se luă după el pe aleea care ajunsese mai încolo în potecă şi apoi în maquis. Putea să audă fâşâitul ierburilor din faţa lui şi se orientă după zgomot.

Văzu apoi din noi capul lui Orsini la şapte‑opt metri în faţă, înaintând de‑a curmezişul coastei muntoase dar înălţându‑se permanent. La o sută de metri mai departe, sunetele încetară. Orsini se lăsase la pământ. Quinn se opri şi făcu acelaşi lucru. Să fi mers înainte cu luna în spate ar fi fost pur şi simplu o nebunie.

Mai vânase şi mai fusese vânat şi altă dată în timpul nopţii, în tufişurile dese de pe Mekong, prin jungla de nepătruns de la nord de Khe Sanh, în ţinuturi muntoase cu călăuze montagnarde. Toţi băştinaşii sunt foarte buni pe propriul lor teren, Vietcongul, în jungla lor, boşimanii din Kalahari în deşertul în care s‑au născut. Orsini era şi el pe teren propriu, acolo unde se născuse şi fusese crescut, încetinit de un genunchi vătămat, fără cuţit dar aproape sigur cu o armă. Iar Quinn avea nevoie de el viu. Aşa că rămaseră amândoi ghemuiţi în pârloage, ascultând sunetele nopţii ca să‑l discearnă pe acela care nu poate fi făcut nici de un greiere, nici de un iepure, nici de o pasăre care‑şi flutură aripile, ci numai de un om. Quinn se uită la lună; mai avea o oră până să apună. După aceea nu avea să mai vadă nimic, până în zori, când corsicanului aveau să îi sosească ajutoare din satul aflat cu un sfert de milă mai la poalele muntelui.

Vreme de 45 de minute din ora aceea nu se mişcă niciunul. Fiecare stătea şi asculta, aşteptând ca celălalt să facă prima mişcare. Când Quinn auzi scrâşnetul îşi dădu seama că era sunet de metal lovit de stâncă. Încercând să‑şi aline durerea din genunchi. Orsini îşi lăsase arma să se lovească de piatră. Nu era decât una; la cinci metri în dreapta lui Quinn, iar Orsini era în spatele ei. Quinn începu să se târască încet prin pîrloage la nivelul solului. Nu spre stâncă ar fi însemnat să se trezească cu un glonte în faţă, ci spre un tufiş mai mare de pîrloage aflat la trei metri în faţa acesteia.