În buzunarul din spate mai avea un rest din sfoara de pescuit pe care o folosise la Oldenburg ca să lase magnetofonul să spânzure printre ramurile copacului; legă un capăt în jurul tufişului la o înălţime de trei sferturi de metru de pământ, apoi se retrase spre locul de unde pornise, desfăşurând sfoara pe măsură ce înainta. Când fu sigur că se afla destul de departe, începu să tragă uşor de sfoară.
Tufişul se mişca şi foşnea. Se opri, lăsând sunetul să pătrundă în urechile ciulite, mai trase o dată şi încă o dată. Apoi îl auzi pe Orsini că începe să se târască.
Corsicanul se ridică în sfârşit în genunchi la trei metri de tufiş. Quinn îi văzu ceafa şi trase puternic de frânghie pentru ultima oară. Tufişul tresări. Orsini îşi ridică arma cu amândouă mâinile şi trase o salvă de şapte gloanţe în terenul de la baza tufişului. Când se opri, Quinn era în spatele lui, în picioare, cu Smith & Wessonul aţintit în spinarea lui Orsini.
În vreme ce ecoul ultimelor împuşcături se stingea în josul muntelui, corsicanul simţi să ceva nu era în regulă. Se întoarse încet, îl văzu pe Quinn.
— Orsini.
Avea de gând să spună: Nu vreau decât să stăm de vorbă. Oricine altul în situaţia lui Orsini ar fi fost nebun să încerce. Sau disperat. Sau convins că era mort dacă nu încerca. Orsini îşi întoarse bustul şi trase ultimul cartuş. Era inutil. Glonţul se îndreptă spre văzduh pentru că, doar cu o jumătate de secundă înainte ca Orsini să tragă, Quinn făcuse acelaşi lucru. N‑avea de ales. Glonţul îl atinse pe corsican în plin piept şi îl aruncă înapoi, cu faţa în sus, în maquis.
Nu era o lovitură în inimă dar destul de gravă. N‑avusese vreme să‑l ţintească în umăr şi erau mult prea aproape pentru jumătăţi de măsură. Orsini zăcea întins pe spate cu privirea îndreptată spre americanul aplecat, către el. Coşul pieptului i se umplea cu sângele scurs din plămânii găuriţi, ajungându‑i în gât.
— Ţi‑au spus că am venit să te omor, nu‑i aşa? îl întrebă Quinn.
Corsicanul îşi mişcă încet capul încuviinţând.
— Te‑au minţit. El te‑a minţit. Ca şi în ce priveşte hainele băiatului. Am venit să‑i aflu numele. Grăsanul, cel care a organizat totul. Nu‑i mai datorezi nimic, acum. Cine e?
Dacă în ultimele lui momente Orsini mai era legat de codul tăcerii sau dacă nu era decât sângele care îi gîlgîia în gât, Quinn nu avea să mai afle niciodată. Omul întins pe spate îşi deschise gura în ceea ce ar fi putut fi un efort de a vorbi sau poate doar un zâmbet dispreţuitor. În loc de acestea, tuşi uşor şi gura i se umplu de un şuvoi de sânge înspumat, roşu aprins, care prinse să i se scurgă pe piept. Quinn auzi sunetul acela pe care‑l mai auzise şi altă dată şi pe care îl cunoştea atât de bine; hârâitul slab al plămânilor care se golesc pentru ultima oară. Orsini îşi prăvăli capul într‑o parte şi Quinn văzu cum scinteierea dură din ochii lui negri începe să pălească.
Satul era tot tăcut şi întunecat când se întoarse pe aleea care ducea în piaţa principală. Trebuie să fi auzit cu toţii bubuitul puştii, unicul tunet al revolverului pe strada principală, canonada de pe munte. Dar dacă ordinele erau ca să rămână înăuntru, le ascultau cu toţii cu sfinţenie. Totuşi cineva, tânărul poate, devenise curios. Poate că văzuse motocicleta care zăcea răsturnată lângă tractor şi se temea de ce‑i mai rău. Oricum ar fi fost, acesta stătea în aşteptare.
Quinn se urcă în Opelul rămas în piaţa principală. Nu se atinsese nimeni de el. Îşi prinse centura de siguranţă, se întoarse cu faţa spre stradă şi ambală motorul. Când izbi partea laterală a hambarului de lemn, chiar în faţa roţilor tractorului, scândurile vechi se făcură ţăndări. Se auzi zgomotul maşinii care se izbea de nişte baloturi de fân din interiorul hambarului şi încă un tunet de lemn spintecat când Ascona dărâmă celălalt perete.
Alicele loviră partea din spate a maşinii în timp ce ieşea din hambar, o încărcătuă completă care găuri portbagajul dar nu atinse rezervorul. Quinn porni în trombă pe drumeag, într‑o ploaie de bucăţi de lemn şi smocuri de paie zburătoare, îndreptă volanul şi plecă pe drumul spre Orone şi Carbini. Era cu puţin înnainte de patru dimineaţa şi mai avea de mers trei ore până la aeroportul din Ajaccio.
Cu şase fusuri orare mai la vest se apropia de ora 22.00 a serii precedente şi membrii cabinetului, convocaţi de Odell ca să pună întrebări experţilor profesionişti, nu erau într‑o dispoziţie uşor de mulţumit.
— Ce înseamnă asta, nici un progres până în prezent? întrebă vicepreşedintele. A trecut o lună. Aţi avut resurse nelimitate, toţi oamenii pe care i‑aţi cerut şi cooperarea europenilor. Ce se întâmplă?
Ţinta întrebărilor era Don Edmonds, directorul FBI, care stătea lângă directorul adjunct (DCS) Philip Kelly. Lee Alexander de la CIA îl avea alături pe David Weintraub. Edmonds tuşi, se uită la Kelly şi dădu din cap.
— DomnilorT ne aflăm mult mai avansaţi decât eram acum treizeci de zile, zise Kelly cu un ton defensiv. Cei de la Scotland Yard mai cercetează chiar şi acum casa în care, ştim în prezent, a fost ţinut captiv Simon Cormack. Aceasta a dat deja la iveală o seamă de dovezi de cercetat în laborator, inclusiv două seturi de amprente pe cale de a fi identificate.
— Cum au desoperit casa? întrebă secretarul de stat.
Philip Kelly îşi studie notiţele.
Weintraub fu acela care răspunse la întrebarea lui Jim Do‑naldson.
— Quinn le‑a dat telefon de la Paris şi le‑a spus.
— Splendid, exclamă Odell cu sarcasm. Şi ce alte veşti de la Quinn?
— Se pare că a fost foarte activ în mai multe părţi din Europa, răspunse Kelly diplomatic. Aşteptăm să primim o informare completă asupra lui din clipă în clipă.
— Ce înseamnă activ? întreabă Bill Walters, procurorul general.
— S‑ar putea să avem o problemă cu domnul Quinn, spuse Kelly.
— Am avut întotdeauna câte o problemă cu domnul Quinn, observă Morton Stannard de la Apărare. Care‑i asta nouă?
— Poate că ştiţi că de multă vreme colegul meu Kevin Brown a avut bănuieli că domnul Quinn ştia încă de la bun început mult mai multe decât a lăsat să se vadă; poate că a fost chiar implicat într‑o anume fază. Se pare că dovezile aduse acum tind să susţină această teorie.
— Ce dovezi aduse? întrebă Odell
— Păi, de când a fost eliberat pe baza instrucţiunilor comitetului, pentru a‑şi urmări propriile cercetări asupra identităţii răpitorilor, a fost reperat într‑o serie de aşezări europene ca să dispară iarăşi după aceea. A fost reţinut în Olanda la locul unei crime şi eliberat apoi de poliţia olandeză din lipsă de probe...
— A fost eliberat, interveni Weintraub liniştit, pentru că a putut să dovedească faptul că se afla la mai multe mile depărtare atunci când a fost comisă crima.
— Da, dar mortul era un fost mercenar din Congo ale cărui amprente au fost acum găsite în casa unde a fost deţinut Simon Cormack, zise Kelly. Noi considerăm acest lucru drept suspect.
— Alte dovezi asupra lui Quinn? întrebă Hubert Reed.
— Da, domnule. Poliţia belgiană tocmai ne‑a anunţat că a găsit un cadavru cu un glonte în ţeastă, în vârful unei roţi gigantice. Data morţii, acum trei săptămâni. Un cuplu care corespunde descrierii lui Quinn şi a agentului Somerville se interesau de locuinţa lui la patronul acestuia cam în acelaşi timp când a dispărut. Apoi la Paris un alt mercenar a fost împuşcat pe un trotuar. Un şofer de taxi a informat că doi americani care corespund aceleiaşi descrieri au fugit cu taxiul lui de la locul crimei exact în vremea când a fost comisă.