— Minunat, spuse Stannard. Splendid. Noi îl lăsăm să plece ca să facă cercetări şi el lasă o dîră de cadavre prin tot nordul Europei. Avem, sau mai bine zis aveam, aliaţi pe acolo.
— Trei cadavre, în trei ţări, observă Donaldson cu sarcasm. Mai există ceva de care ar trebui să avem cunoştinţă?
— Mai este un om de afaceri german, în convalescenţă, după o operaţie estetică la spitalul general din Bremen; susţine că din cauza lui Quinn, spuse Kelly.
— Ce i‑a făcut? întrebă Walters.
Kelly îi răspunse.
— Dumnezeule mare şi bun, omul ăsta e maniac, exclamă Stannard.
— În ordine, ştim ce a făcut Quinn, spuse Odell. Îi termină pe cei din bandă înainte să vorbească. Sau poate că îi face să vorbească mai întâi pentru el. Ce a făcut FBI‑ul?
— Domnilor, începu Kelly, domnul Brown a mers pe firul cel mai bun pe care îl avem diamantele. Toţi negustorii şi producătorii de bijuterii din Europa şi din Israel, ca să nu mai vorbesc de cei de aici din SUA, sunt cu ochii în patru după pietre. Oricât ar fi ele de mici, avem convingerea că o să putem sâ‑i sărim vânzătorului în spinare chiar în clipa în care au să apară.
— Mai dă‑o dracului, Kelly, au apărut deja, strigă Odell. Cu un gest teatral ridică un sac de pânză de lângă picior şi îl întoarse cu gura în jos deasupra mesei de conferinţe. Un şuvoi de pietre ieşiră zdrăngănind din el şi se împrăştiară pe mahon. Ceilalţi rămaseră înlemniţi de uimire.
— Trimise prin poştă ambasadorului Fairweather la Londra acum două zile, de la Paris. Scrisul identificat ca fiind al lui Quinn. Acuma ce dracu' se întâmplă acolo? Vrem să‑l aduceţi pe Quinn înapoi aici la Washington ca să ne spună ce s‑a întâmplat cu Simon Cormack, cine a făcut‑o şi de ce. Credem că, după toate aparenţele, e cam singurul care cunoaşte ceva. Am dreptate, domnilor?
Urmă o serie de clătinări din cap aprobative din partea celorlalţi membri ai cabinetului.
— Aveţi dreptate, domnule vicepreşedinte, spuse Kelly. Noi... ăăă.... s‑ar putea să avem o mică problemă aici.
— Şi care‑i asta?
— A dispărut din nou, îi răspunse Kelly. Ştim că a fost la Paris. Ştim că a închiriat un Opel în Olanda. O să cerem poliţiei franceze să depisteze Opelul, să‑l pună sub urmărire în toate porturile din Europa, chiar de dimineaţă. Apoi o să cerem extrădarea înapoi aici.
— De ce nu puteţi mai bine să‑i daţi un telefon agentului Somerville? întrebă Odell bănuitor. Ea e împreună cu el. E copoiul nostru.
Kelly tuşi defensiv.
— Avem o mică problemă şi aici, domnule...
— Doar n‑aţi pierdut‑o şi pe ea? întrebă Stannard nevenindu‑i să creadă.
— Europa e un loc foarte mare, domnule. Se pare că este temporar în imposibilitate de a fi contactată. Francezii ne‑au confirmat astăzi mai devreme că a plecat din Paris în sudul Spaniei. Quinn are un loc acolo; poliţia spaniolă face cercetări. Nu s‑a arătat, probabil că e la vreun hotel. Le verifică şi pe acestea.
— Uite ce e acum, spuse Odell. Îl descoperiţi pe Quinn şi‑i mutaţi fundul înapoi aici. Repede. Şi pe domnişoara Somerville. Vrem să discutăm cu domnişoara Somerville.
Adunarea se termină.
— Nu numai ei, bombăni Kelly în timp ce îşi însoţea directorul nemulţumit spre limuzinele de afară.
Quinn era într‑o dispoziţie foarte proastă în timp ce străbătea deprimat ultimele 15 mile care coborau de la Cauro spre câmpia de pe litoral. Ştia că odată cu moartea lui Orsini pista ajunsese în sfârşit definitiv şi cu adevărat rece. Fuseseră doar patru oameni în bandă, de‑acuma morţi cu toţii. Grăsanul oricine ar fi fost el, şi oamenii din spatele lui, dacă cumva mai erau şi alţi plătitori, puteau să se dea la fund pentru totdeauna, cu identităţile în siguranţă. Ceea ce se întâmplase exact cu unicul fiu al Preşedintelui, de ce, cum şi cine o făcuse avea să rămână în istorie la fel ca uciderea lui Kennedy şi ca Marie Celeste. Va exista raportul oficial cu care va fi închis dosarul şi teoriile care să încerce să explice ambiguităţile... pe vecie.
La sud‑est de aeroportul Ajaccio, acolo unde drumul dinspre munţi se întâlneşte cu şoseaua litorală, Quinn traversă râul Prunelli, la vremea aceea foarte umflat de ploile de iarnă care se scurgeau pe dealuri către mare. Smith & Wessonul îl servise cu credinţă la Oldenburg şi Castelblanc dar el nu mai putea să stea să aştepte feribotul şi trebuia să plece cu avionul fără bagaj. Îşi luă rămas bun de la arma FBI‑ului şi o aruncă departe în râu, creînd o nouă durere birocratică de cap pentru Clădirea Hoover. Apoi porni mai departe pe ultimele patru mile rămase până la aeroport.
Acesta este o clădire modernă, joasă, lată, uşoară şi diafană, împărţită în două părţi legate printr‑un tunel, una pentru sosiri şi alta pentru plecări. Îşi parcă Opelul Ascona în parcare şi intră în terminalul pentru plecări. Locul de‑abia era la ora deschiderii. La jumătatea drumului, chiar după magazinul de ziare, găsi biroul de informaţii şi se interesă de prima cursă. Nu era nici una pentru Franţa în următoarele două ore, dar exista ceva şi mai bun. Lunea, marţea şi duminica, Air France are o cursă directă spre Londra la ora 9.00 a.m.
Oricum, tot voia să se ducă acolo ca să le dea un raport complet lui Kevin Brown şi lui Nigel Cramer; se gândea că cei de la Scotland Yard erau la fel de îndreptăţiţi ca şi FBI‑ul să ştie ce se întâmplase din octombrie până în noiembrie, jumătate în Marea Britanie şi jumătate în Europa. Îşi cumpără un bilet până la Heathrow şi se interesă de cabinele telefonice. Erau mai multe în şir în spatele biroului de informaţii. Avea nevoie de fise şi se duse să‑şi schimbe o bancnotă la magazinul cu reviste. De‑abia trecuse de ora şapte; mai avea de aşteptat două ore.
În vreme ce îşi schimba banii şi se întorcea la telefon, nu‑l observă pe omul de afaceri britanic care intrase în terminal din direcţia curţii exterioare. Se părea că nici acesta nu‑l observase pe el. Îşi scutură câteva picături de ploaie de pe umerii superb croitului costum cu vestă, îşi împături pardesiul gri‑cărbune şi şi‑l puse pe braţ, îşi agăţă umbrela închisă de acelaşi cot şi se duse să studieze revistele. După câteva minute îşi cumpără una, se uită în jur, alese o banchetă circulară dintre cele opt care înconjurau stâlpii de susţinere a acoperişului.
Cea pe care şi‑o alesese îi permitea să vadă porţile de la intrare, biroul de control al biletelor, şirul de cabine telefonice şi uşile de îmbarcare ce duceau spre holul de plecare. Omul îşi încrucişă picioarele elegant încălţate şi începu să‑şi citească revista.
Quinn cercetă cartea de telefon şi făcu primul apel la firma de maşini închiriate. Agentul venise devreme la birou. Îşi dădea şi el cea mai mare silinţă.
— Sigur că da, monsieur. La aeroport? Cheile sub preşul de la picioarele şoferului? Putem s‑o luăm de colo. Cât despre plată... Apropo, ce marcă este?
— Un Opel Ascona, îi răspunse Quinn.
Urmă o pauză plină de îndoială.
— Monsieur, noi nu avem nici un Opel Ascona. Sunteţi sigur că aţi închiriat‑o de la noi?
— Sigur că da, dar nu de aici din Ajaccio.
— Aha, v‑aţi dus pesemne la filiala noastră din Bastia? Sau Calvi?