The Negotiator. Negociatorul

— Nu, Arnhem.

De‑acuma omul chiar îşi dădea cu adevărat toată silinţa.

— Unde vine Arnhem, monsieur?

— În Olanda.

În clipa aceasta, omul renunţă la orice strădanie.

— Cum dracului o să izbutesc eu să trimit înapoi o maşină olandeză de aici de la aeroportul din Ajaccio?

— Aţi putea s‑o conduceţi chiar dumneavoastră, îl sfătui Quinn rezonabil. O să fie foarte bună după ce o s‑o reparaţi.

Urmă o pauză prelungită.

— Să o reparăm? Ce s‑a stricat la ea?

— Păi, partea din faţă a trecut printr‑un hambar şi partea din spate a primit o duzină de gloanţe.

— Şi plata pentru toate astea? întrebă agentul în şoaptă.

— Trimiteţi nota ambasadorului american de la Paris, îi răspunse Quinn şi închise imediat. I se părea gestul cel mai uman pe care‑l putea face.

Sună la barul din Estepona şi vorbi cu Ronnie, care‑i dădu numărul vilei din munţi unde Bernie şi Arfur o păzeau pe Sam după ce anunţară sus şi tare că refuzau să mai joace poker cu ea. Quinn sună la noul număr şi Arfur o chemă la telefon.

— Quinn, iubitule, eşti întreg?

— Minunat. Ascultă, iubito, s‑a terminat. Poţi să te urci în avionul de la Malaga la Madrid şi de acolo la Washington. Or să vrea să vorbească cu tine; probabil comitetul ăla fantezist o să vrea să‑ţi asculte povestea. O să fii în siguranţă. Spune‑le aşa: Orsini a murit fără să vorbească. N‑a suflat nici un cuvânt, oricine ar fi grăsanul menţionat de Zack sau susţinătorii lui, nu mai poate să ajungă nimeni la ei niciodată. Eu trebuie s‑o şterg. Şi acuma, pa.

Închise retezându‑i şuvoiul întrebărilor.

Plutind liniştit în spaţiu, un satelit ale agenţiei naţionale de securitate ascultă convorbirea, împreună cu alte milioane din aceeaşi dimineaţă, şi transmise vorbele jos la computerele de la Fort Meade. Era nevoie de timp ca ele să fie prelucrate, ca să se sorteze ce avea să se păstreze şi ce urma să fie aruncat, dar faptul că Sam folosise numele lui Quinn asigură păstrarea mesajului la dosar. Acesta fu studiat la începutul după‑amiezii, după ora Washington‑ului, şi transmis mai departe la Langley

Pasagerii pentru zborul către Londra erau chemaţi să se prezinte la plecare când se opri camionul în curtea exterioară clădirii de plecări. Cei patru bărbaţi coborâţi din el se îndreptară hotărâţi spre uşile de intrare dar nu arătau deloc a pasageri pentru Londra; nimeni nu observă nimic. Cu excepţia elegantului om de afaceri. Acesta îşi ridică privirea, îşi împături revista, se sculă ţinându‑şi pardesiul pe o mână şi umbrela pe cealaltă şi rămase cu ochii la ei, urmărindu‑i.

Conducătorul celor patru în costum negru şi cu o cămaşă deschisă la gât, juca cărţi într‑o tavernă din Castelblanc în după‑amiaza precedentă. Ceilalţi trei erau în cămăşile albastre şi pantalonii obişnuiţi ai lucrătorilor din viile şi livezile de măslin, îşi purtau cămăşile peste pantaloni, amănunt ce nu‑i scăpă omului de afaceri. Quinn nu se vedea, era la toaletă. Sistemul public de adresare îşi repetă ultimul apel. Quinn îşi făcu apariţia. O coti brusc spre dreapta, către uşile de îmbarcare, scoţându‑şi biletul din buzunarul de la piept, fără să‑i vadă pe cei patru din Castelblanc. Aceştia începură îndată să înainteze către spatele întors al lui Quinn. Un hamal începu să traverseze holul împingând un şir lung de cărucioare legate între ele, pline cu bagaje.

Omul de afaceri traversă până la hamal şi rămase mai într‑o parte. Aşteptă momentul potrivit şi dădu un ghiont zdravăn coloanei de cărucioare. Pe podeaua netedă de marmură, coloana prinse viteză şi se năpusti plină de avânt asupra celor patru bărbaţi aflaţi în mers. Unul dintre ei le zări la timp, se aruncă într‑o parte, se împiedică şi se întinse lat pe jos. Coloana îl izbi pe cel de‑al doilea în şold, îl dădu peste cap, se rupse în mai multe bucăţi şi porni zăngănind în trei direcţii diferite. Capu cel cu costumul negru primi o bucată de opt cărucioare în diafragmă şi se îndoi. Cel de‑al patrulea îi sări în ajutor. Îşi reveniră şi se regrupară la timp ca să vadă ceafa lui Quinn dispărând în holul de plecare.

Cei patru bărbaţi din sat o luară la fugă spre uşa de sticlă. Stewardesa le oferi un zâmbet profesional şi le sugeră că nu mai era posibil nici un rămas bun plin de afecţiune plecarea fusese deja anunţată demult. Prin geam puteau să vadă cum americanul trecea prin controlul paşapoartelor şi ieşea pe pistă. O mână politicoasă îi dădu deoparte.

— Hei, scuză‑mă, bătrâne, zise omul de afaceri şi intră şi el înăuntru.

În avion se aşeză în sectorul pentru fumători, cu zece rânduri mai în spatele lui Quinn, îşi comandă un suc de portocale, şi fuma două ţigări cu un port‑ţigaret de argint. Ca şi Quinn, nu avea bagaje. La controlul paşapoartelor de la Heathrow era cu patru pasageri în spatele lui Quinn şi doar la zece paşi de el când trecură prin vamă, unde ceilalţi pasageri îşi aşteptau bagajele. Se uită cum Quinn aştepta să‑i vină rândul să se urce în taxi şi apoi făcu un semn spre o maşină lungă şi neagră care aştepta pe cealaltă parte a străzii. Se urcă în ea din mers şi când intrară în tunelul care ducea de la aeroport la autostrada M.4 către Londra, limuzina era cu trei maşini, mai în spatele taxiului lui Quinn.

Atunci când Philip Kelly spusese că avea să ceară britanicilor punerea sub urmărire a paşaportului lui Quinn în porturi începând de a doua zi de dimineaţă, se referea de fapt la dimineaţa de la Washington. Din cauza diferenţei de fus orar, britanicii primeau cererea la ora 11.00, ora Londrei. După o jumătate de oră, ordinul de urmărire era adus de un coleg ofiţerului de la controlul paşapoartelor din Heathrow care îl văzuse pe Quinn trecând prin faţa lui cu o jumătate de oră mai devreme, îşi lăsă colegul la post în locul lui şi se duse să‑şi anunţe superiorul.

Doi ofiţeri de la Departamentul Special, de serviciu la biroul imigrări, îi chestionară pe cei de la vamă. Unul din vameşii de la canalul „verde" îşi aducea aminte de un american înalt, fără nici un bagaj, pe care îl oprise foarte puţin pentru că nu avea ce să‑i controleze. Când i se arătă fotografia, îl recunoscu.

La şirul de taxiuri de afară, cei de la circulaţie, care se ocupă de alocarea taxiurilor pentru a preîntâmpina încercările de a sări pese rând, făcură şi ei acelaşi lucru. Dar nu‑şi notaseră numărul maşinii în care se urcase.

Şoferii de taxi sunt de multe ori nişte surse de informaţii vitale pentru poliţie, şi, cum sunt o rasă plină de respect faţă de lege, cu excepţia unor mici scăpări la declararea veniturilor care nu intră în preocupările Metului, relaţiile sunt cordiale şi se menţin întotdeauna astfel. Mai mult, şoferii care fac de serviciu pe foarte profitabilul traseu de la Heathrow se supun unui sistem de rotaţie foarte strict şi păzit cu mare gelozie. Până să fi depistat şi contactat cel care‑l dusese pe Quinn mai trecu o oră dar şi acesta îşi recunoscu pasagerul.

— Deh, zise el. L‑am dus la hotelul Blackwood's din Marylebone.

De fapt, îl lăsase pe Quinn în faţa treptelor care duceau la hotel la ora unu fără douăzeci, fără să observe niciunul limuzina care trăsese în spatele lor.

Quinn plăti taxiul şi urcă scările.

Deja un om de afaceri îmbrăcat într‑un costum de culoare închisă venise lângă el. Ajunseră la uşa turnantă în acelaşi timp. Se punea problema cine să treacă primul. Ochii lui Quinn se îngustară când îl zări pe omul de lângă el. Omul de afaceri i‑o luă înainte.

— Ia ascultă, nu erai dumneata în avionul care a venit din Corsica azi‑dimineaţă? Pe Dumnezeul meu, am fost şi eu în el. Mică‑i lumea, nu? După dumneata, dragă domnule.