Îi făcu un semn lui Quinn să o ia înainte. Acul care ieşea din vârful umbrelei era deja dezgolit. Quinn de‑abia dacă simţi împunsătura în timp ce intra în gamba de la piciorul stâng. Acul rămase înfipt o jumătate de secundă şi apoi se retrase. Quinn intrase deja în uşile turnante. Acestea se înţepeniră la jumătate; prinse între segmentul dintre arcadă şi hol. Quinn rămase între uşi doar cinci secunde. Când ieşi, avu impresia că se simţea uşor ameţit. De la căldură, fără îndoială.
Englezul era lângă el, continuând să flecărească.
— A naibii uşă, nu pot să le sufăr. Ia spune, bătrâne. Te simţi bine?
Lui Quinn i se întunecă din nou privirea şi se clătină. Un portar în uniformă se apropie cu chipul îngrijorat.
— Vă simţiţi bine, domnule?
Omul de afaceri preluă controlul cu un calm plin de eficienţă. Ţinându‑l pe Quinn de subsuoară cu o mână surprinzător de puternică, se aplecă spre portar şi îi strecură o bancnotă de zece lire în mână.
— L‑a atins paharul de Martini dinainte de masă, cred. Asta şi diferenţa de fus orar. Uite ce e, maşina mea e afară... Dacă vrei să fii atât de amabil... Haide, Clive. Hai să mergem, acasă, bătrâne.
Quinn încercă să opună rezistenţă dar mădularele parcă îi erau din gelatină. Portarul cunoştea atât îndatoririle pe care le avea faţă de hotel cât şi un domn veritabil atunci când îl avea în faţă. Domnul veritabil îl luă pe Quinn de o parte, portarul de cealaltă. Îl scoaseră prin uşa pentru bagaje, care nu era turnantă, şi‑l coborâră cele trei trepte până în drum. Acolo, doi dintre colegii domnului veritabil coborâră din maşină şi‑l ajutară pe Quinn să se urce în spate. Cu un gest al capului, omul de afaceri îi mulţumi portarului care se întoarse să se ocupe de alţi oaspeţi care soseau la hotel şi limuzina se îndepărtă.
În acelaşi timp, două maşini ale poliţiei se iveau de după colţul străzii Blandford, îndreptându‑se spre hotel. Quinn se lăsă pe spate şi se rezemă de bancheta maşinii; mintea îi era încă limpede dar trupul neputincios şi limba ca o bucată murată de lemn. Apoi îl cuprinse bezna în valuri şi leşină.
CAPITOLUL ŞAPTESPREZECE
Când se trezi, Quinn era într‑o încăpere albă şi goală, întins pe spate pe un pat de campanie. Fără să facă nici o mişcare, se uită în jurul lui. O uşă solidă, albă şi ea; un bec într‑o nişă, apărat de o reţea de metal. Oricine ar fi fost aceia care amenajaseră camera, nu voiau ca ocupantul ei să spargă becul şi să‑şi taie venele. Îşi aminti de omul de afaceri englez mult prea insinuant, de înţepătura din spatele gambei, lunecarea în leşin. Dracu' să‑i ia pe britanici.
La uşă era un vizor. Îi auzi clinchetul. Un ochi se uita la el. Nu mai avea nici un rost să se prefacă leşinat sau adormit. Dădu deoparte pătura care‑l acoperea şi‑şi lăsă picioarele pe podea. De‑abia atunci îşi dădu seama că era în pielea goală, doar în chiloţi.
Se auzi un scârţâit în timp ce se trăgeau zăvoarele şi uşa se deschise. Omul care intră în cameră era scund, butucănos, cu părul tuns perie şi cu o haină albă ca de ospătar. Nu scoase nici o vorbă. Intră doar cu o masă simplă de scândură şi o aşeză lângă peretele opus. Ieşi şi reapăru cu un lighean mare de tablă şi o cană deasupra căreia ieşeau aburi. Pe acestea le aşeză pe masă. Apoi ieşi din nou, dar numai până în coridor. Quinn se întrebă dacă era cazul să‑l doboare şi să încerce să evadeze. Se decise că nu. Lipsa ferestrelor indica faptul că se aflau undeva sub pământ; el n‑avea decât o pereche de chiloţi, servitorul avea înfăţişarea unui om care se descurca foarte bine într‑o luptă şi precis că trebuiau să mai existe şi alţi „grei" pe undeva pe afară.
Când omul reveni a doua oară, aducea un prosop flocos, o cârpă de spălat, săpun, pastă de dinţi, o periuţă nouă de dinţi încă în ambalaj, aparat şi spumă de ras şi o oglindă cu stativ pentru bărbierit. Ca un valet perfect, le aranjă pe toate pe masă, se opri la uşă, făcu un gest spre masă şi plecă. Zăvoarele reveniră la locul lor.
Foarte bine, se gândi Quinn, dacă agenţii secreţi ai britanicilor care îl răpiseră voiau să arate prezentabil pentru Majestatea Sa, era gata să le facă pe plac. În plus, chiar simţea nevoia să se învioreze.
Nu se grăbi deloc. Apa fierbinte îi dădea un sentiment plăcut şi se săpuni din cap până în picioare. Făcuse un duş pe feribotul Napoleon, dar asta fusese cu 48 de ore în urmă. Atât să fi fost? Ceasul îi dispăruse. Ştia că fusese răpit la ora prânzului, dar acum patru ore, douăsprezece sau douăzeci şi patru? Oricum ar fi fost, gustul ascuţit de mentă al pastei de dinţi îi dădea o senzaţie plăcută în gură. Avu un şoc doar când, după ce‑şi săpuni barba, luă aparatul de ras şi se uită în oglindă. Nemernicii îl tunseseră altfel.
Şi nici nu‑i stătea rău. Părul castaniu îi fusese tuns şi aranjat, dar pieptănat diferit. Nu exista nici un pieptene printre articolele de toaletă; putea să şi-l aşeze cum voia doar cu degetele şi atunci stătea în smocuri, aşa că îl puse la loc aşa cum i‑l lăsase frizerul necunoscut. De‑abia terminase, că ospătarul se şi întoarse.
— Foarte bine, îţi mulţumesc, amice, îi spuse Quinn.
Omul nu dădu nici un semn că îl auzise; îndepărtă obiectele cu care se spălase, lăsă masa şi reapăru cu o tavă. Pe ea avea suc proaspăt de portocale, fulgi, lapte, zahăr, o tigăiţă în care erau ouă cu costiţă, pîine prăjită, unt, marmeladă de portocale şi cafea. Cafeaua era proaspătă şi avea o aromă îmbietoare. Ospătarul aşeză un scaun simplu de lemn lângă masă, făcu o plecăciune ţeapănă şi plecă.
Quinn îşi aminti de o veche tradiţie engleză. Când te duceau în Turn să‑ţi taie capul, îţi dădeau întotdeauna o masă bună înainte. Mâncă oricum. Totul.
De cum isprăvi, Rumpelstiltskinul reveni, de data aceasta cu un vraf de haine, proaspăt spălate şi călcate. Dar nu ale lui. O cămaşă albă apretată, cravată, şosete şi un costum din două piese. Totul îi venea de parcă ar fi fost croite special pentru el. Servitorul îi arătă hainele cu un gest şi bătu în ceas ca şi cum ar fi vrut să îi spună că nu mai era mult timp de pierdut.
După ce se îmbrăcă, uşa se deschise din nou. Acum era elegantul om de afaceri şi, cel puţin, acesta putea să vorbească.
— Dragă amice, arăţi mult mai bine şi te şi simţi mai bine, sper. Scuze sincere pentru invitaţia neceremonioasă de a veni aici. Am avut impresia că fără ea n‑ai fi binevoit să ni te alături.
Arăta tot ca scos din cutie şi vorbea ca un ofiţer din regimentele de gardă.
— Al naibii să fiu dacă nu‑ţi recunosc meritele atunci când o meriţi, spuse Quinn. Ai stil.
— Câtă amabilitate, murmură omul de afaceri. Şi acum, dacă vrei să mă însoţeşti, superiorul meu doreşte să schimbe cu dumneata câteva vorbe.
Îl conduse pe Quinn pe un coridor pustiu până la un ascensor. În timp ce liftul zumzăia urcând, Quinn îl întrebă cât era ceasul.
— Ah, da, spuse omul de afaceri. Obsesia americană cu ora din zi. De fapt, e aproape miezul nopţii. Mă tem că bucătarul nostru de peste noapte nu e specializat decât în micul dejun.
Ieşiră din lift într‑un alt coridor, de data aceasta cu covoare pluşate, cu mai multe uşi din lemn lambrisat. Călăuza îl conduse pe Quinn până la celălalt capăt, deschise o uşă, îl pofti înăuntru, se retrase şi o închise la loc.
Quinn se trezi într‑o încăpere care ar fi putut să fie tot atât de bine cabinet sau salon. În jurul căminului cu gaze erau grupate nişte canapele cu fotolii, dar la fereastră era un birou impunător. Bărbatul care se ridică din spatele acestuia înaintând ca să‑l salute era mai în vârstă decât Quinn, cam de 55 de ani, îşi dădu Quinn cu presupusul, într‑un costum elegant. Avea şi el un aer de autoritate în mişcări şi pe chipul sever, care nu admitea replică. Dar tonul îi era destul de amabil.