— Dragă domnule Quinn, ce bine că ai venit la mine!
Quinn începuse să se plictisească. Tot jocul ăsta avea şi el o limită.
— În regulă, putem să terminăm cu joaca asta de‑a v‑aţi ascunselea? M‑aţi înţepat, m‑aţi drogat până mi‑am pierdut cunoştinţa, m‑aţi adus aici. Splendid. Complet inutil. Dacă voi ăştia, britanicii din umbră, voiaţi să vorbiţi cu mine, era mult mai simplu să fi trimis doi curcani ca să mă salte, fără nici un fel de ace hipodermice şi alte tâmpenii de soiul ăsta.
Omul din faţa lui se opri cu un aer sincer mirat.
— Aha, înţeleg. Crezi că eşti în mâinile celor de la MIŻ5 sau MIŻ6? Mă cam tem că nu. Cealaltă parte, ca să zic aşa. Dă‑mi voie. Sunt generalul Vădim Kirpicenko, proaspăt numit şef al Primului Directorat Superior, KGB. Geografic te afli încă la Londra; tehnic eşti pe teritoriu suveran sovietic ambasada noastră din Kensington Park Gardens. Nu vrei să iei loc?
Pentru a doua oară în viaţa ei, Sam Somerville era poftită în Sala Operativă din subsolul Aripii de Vest a Casei Albe. De‑a‑bia sosise cu avionul de la Madrid de cinci ore. Nu ştia ce ar fi vrut să afle oamenii puterii de la ea, dar era cât se poate de evident că nu doreau să fie lăsaţi să aştepte.
Vicepreşedintele era înconjurat de patru membri superiori ai Cabinetului, plus Brad Johnson, Consilierul pentru securitate naţională. Mai participau şi directorul FBI şi Philip Kelly. Lee Alexander de la CIA venise singur. Mai era de faţă şi Kevin Browo, repatriat de la Londra pentru a da personal raportul, ceea ce tocmai terminase de făcut la intrarea lui Sam. Era limpede că atmosfera îi era ostilă.
— Ia loc, tânără doamnă, o invită vicepreşedintele Odell.
Se aşeză pe un scaun de la capătul mesei, de unde puteau s‑o vadă cu toţii. Kevin Brown se uita la ea încruntat; ar fi preferat ca mai întâi s‑o fi chestionat el personal şi de‑abia după aceea să informeze comitetul. Nu era deloc plăcut să‑ţi vezi subalternii chemaţi să dea socoteală direct.
— Agent Somerville, i se adresă vicepreşedintele, comitetul acesta ţi‑a permis să te întorci la Londra şi să‑l eliberezi pe individul Quinn pe răspunderea dumitale pentru un singur motiv: afirmaţia pe care ai făcut‑o că acesta ar putea să înregistreze unele progrese în identificarea răpitorilor deoarece era singurul care îi văzuse. Ţi s‑a mai spus să păstrezi legătura şi să transmiţi informaţii. De atunci... nimic. Cu toate acestea, am primit un potop de informări despre cadavre împrăştiate prin toată Europa şi mereu dumneata şi Quinn aţi fost la câţiva metri de ele. Acuma vrei să ne spui, te rog, ce dracu' aţi făcut?
Sam le povesti. Porni de la bun început, cu amintirea nedesluşită pe care o avea Quinn despre un tatuaj cu un păianjen pe mâna unuia dintre cei de la depozitul Babbidge; pista urmată via gangsterul Kuyper din Antwerp până la Marchais, deja mort sub urt pseudonim în roata mare din Wavre. Le povesti despre bănuiala lui Quinn că Marchais şi‑ar fi putut aduce un vechi camarad în operaţiune şi despre descoperirea lui Pretorius în barul acestuia de la Den Bosch. Le povesti despre Zack, comandantul de mercenari Sidney Fielding. Ceea ce avusese acesta de spus cu câteva minute înainte să moară îi lăsă pe toţi amuţiţi. Termină cu microfonul ascuns în poşetă şi plecarea lui Quinn de unul singur în Corsica pentru a‑l găsi şi chestiona pe cel de‑al patrulea membru al bandei, misteriosul Orsini care, după spusele lui Zack, era cel care adusese centura cu explozibil în ea.
— După aceea mi‑a dat telefon, acum douăzeci de ore, şi mi‑a spus că s‑a isprăvit, pista s‑a răcit, Orsini e mort şi n‑a suflat o vorbă despre grăsan...
După ce termină, urmă o perioadă de tăcere.
— Iisuse! exclamă Reed. E incredibil. Avem vreo dovadă care să tindă să sprijine toate astea?
Lee Alexander îşi ridică privirea.
— Belgienii informează că glontele care l‑a ucis pe Lefort, alias Marchais, era de 45, nu de 38. Numai dacă n‑o fi avut Quinn vreo altă armă...
— N‑a avut, se grăbi să intervină Sam. Singura pe care am avut‑o amândoi a fost cea de 38 pe care mi‑a dat‑o mie domnul Brown. Şi Quinn nu mi‑a scăpat de sub ochi niciodată atât de mult încât să fi putut să ajungă la Wavre şi înapoi la Antwerp sau la Den Bosch şi înapoi la Arnhem. Cât despre cafeneaua din Paris, Zack a fost ucis cu un automat cu care s‑a tras dintr‑o maşină de pe stradă.
— Asta se potriveşte, spuse Alexander. Francezii au recuperat gloanţele cu care s‑a tras la cafenea. Salvă de gloanţe Armalite.
— Quinn putea să aibă un partener, sugeră Walters.
— Atunci nu mai era nevoie să mi se pună microfonul în poşetă, observă Sam. Putea foarte simplu să o şteargă cât eram eu în baie sau la WC şi să dea un telefon. Vă rog să mă credeţi, domnilor, Quinn e curat. Şi aproape că a ajuns până la capăt. Ne‑a luat‑o mereu cineva înainte pe drum.
— Grăsanul la care s‑a referit Zack? se interesă Stannard. Cel despre care Zack s‑a jurat că a organizat totul, că a plătit pentru tot? Se prea poate. Dar... un american?
— Pot să fac o sugestie? întrebă Kevin Brown. Poate că am greşit când am crezut că Quinn a fost amestecat în toată chestia asta de la început. Şi recunosc acest lucru. Dar mai există un scenariu care face ca totul să aibă şi mai mult sens.
Se bucura de atenţia neprecupeţită a tuturor celor prezenţi.
— Zack a spus că grăsanul era american. Cum? După accent. Ce poate să ştie un englez despre accentele americane? Ei îi confundă pe canadieni cu americanii. Să zicem că grăsanul e rus. Atunci se potriveşte totul. KGB‑ul are zeci de agenţi care vorbesc o engleză perfectă şi cu impecabile accente americane.
Fu aprobat printr‑o serie de clătinări afirmative ale capetelor din jurul mesei.
— Colegul meu are dreptate, interveni Kelly. Avem motivul. Destabilizarea şi demoralizarea Statelor Unite este de multă vreme prioritatea numărul unu a Moscovei nu încape nici o îndoială în privinţa asta. Ocazia? Nici o problemă. S‑a făcut destulă publicitate asupra plecării lui Simon Cormack la Oxford pentru studii, deci KGB‑ul pune la cale o importantă operaţie „udă" ca să ne facă nouă rău. Finanţele? Aici chiar că n‑au nici o problemă. Utilizarea mercenarilor angajarea unor înlocuitori pentru treburile murdare este o practică foarte comună. Până şi CIA apelează la aşa ceva. Cât despre lichidarea celor patru mercenari după îndeplinirea misiunii este o practică foarte obişnuită în cadrul mafiei şi KGB‑ul are similarităţi cu mafia în această direcţie.
— Dacă acceptăm faptul că grăsanul e rus, adăugă Brown, se potriveşte totul. Sunt gata să accept, pe baza informării făcute de agentul Somerville, că a existat, un individ care l‑a plătit, l‑a îndrumat şi l‑a „condus" pe Zack, împreună cu acoliţii lui. Dar în ce mă priveşte, omul ăsta e de‑acuma înapoi de unde a venit la Moscova.
— Dar de ce, se interesă Jim Donaldson, ar încheia Gorbaciov mai întâi Tratatul, Nantucket pentru ca să‑l distrugă apoi de o manieră atât de îngrozitoare?
Lee Alexander tuşi discret.
— Domnule secretar, se ştie că în interiorul Uniunii Sovietice există unele forţe foarte puternice care se opun glasnostului, perestrokăi, reformelor lui Gorbaciov chiar, şi mai ales Tratatului Nantucket. Să nu uităm doar că fostul preşedinte al KGB‑u‑lui, generalul Kriucikov, tocmai a fost dat afară. Poate că motivul îl reprezintă exact ceea ce discutăm noi acum.