— Cred că i‑am dat de capăt, spuse Odell. Ticăloşii ăia de la KGB au pus la cale o operaţie secretă pentru a lovi în America şi în tratat cu o singură lovitură. Gorbaciov nu trebuie să fie personal răspunzător de asta.
— Nu schimbă cu nimic împuţita de situaţie, observă Walters. Publicul american n‑are să creadă niciodată aşa ceva. Nici Congresul. Dacă a fost fapta Moscovei, domnul Gorbaciov va sta pe banca acuzării indiferent dacă a avut sau nu cunoştinţă de ea. Aţi uitat de Irangate?
Nu, nu uitase nimeni de Irangate. Sam îşi ridică privirea.
— Dar poşeta mea? întrebă ea. Dacă totul a fost pus la cale de KGB, de ce mai aveau nevoie de noi ca să‑i ducem la mercenari?
— Nici o problemă, îi răspunse Brown. Mercenarii nu ştiau că băiatul avea să moară. Când au aflat, au intrat în panică şi s‑au dat la fund. Poate că nu s‑au mai arătat la întâlnirea la care îi aştepta KGB‑ul. În plus, s‑au făcut încercări de a vă implica pe dumneata şi pe Quinn, negociatorul american şi un agent FBI, în două dintre omoruri. Tot practica obişnuită. Aruncarea de praf în ochii opiniei publice; să pară că guvernul american îi reduce pe ucigaşi la tăcere înainte să apuce să spună ceva.
— Dar poşeta mea a fost schimbată cu o copie care avea microfonul ascuns, protestă Sam. Undeva la Londra.
— De unde ştii, agent Somerville? întrebă Brown. Poate că la aeroport sau pe feribotul spre Ostende. Ei drăcia dracului putea să fie chiar unul din britanici au venit la apartament după plecarea lui Quinn. Şi la conacul din Surrey. Au mai lucrat destui pentru Mdscova în trecut. Aduceţi‑vă aminte de Burgess, Maclean, Philby, Vassall, Blunt, Blake toţi trădători care au lucrat pentru Moscova. Poate că au acum unul nou.
Lee Alexander îşi studia degetele de la mână. I se părea nediplomatic să‑i menţioneze pe Mitchell, Marshall, Lee, Boyce, Harper, Walker, Lonetree, Conrad, Howard şi ceilalţi încă douăzeci de americani care‑l trădaseră pe Unchiul Sam pentru bani.
— În ordine, domnilor, spuse Odell după un ceas, acceptăm raportul. De la A la Z. Descoperirile trebuie să fie limpezi. Centura era de fabricaţie sovietică. Bănuiala o să rămână nedovedită dar, cu toate acestea, de nezdruncinat a fost o operaţie KGB care se sfârşeşte cu agentul dispărut cunoscut doar drept grăsanul, presupus a se fi întors de‑acum în spatele Cortinei de Fier. Ştim „ce" şi „cum", credem că ştim „cine", iar „de ce" este cât se poate de limpede. Tratatul Nantucket este definitiv cu burta în sus şi avem un preşedinte bolnav de durere. Iisuse Hristoase, n‑aş fi crezut să ajung să spun aşa ceva, chiar dacă nu sunt renumit că aş avea păreri liberale, dar chiar acum aproape că mi‑aş dori să‑i putem trimite cu o nucleară pe toţi ticăloşii ăştia de roşii înapoi în epoca de piatră.
Peste zece minute, şedinţa îşi încheia sesiunea. Numai când ajunse în maşina care o ducea înapoi în apartamentul ei din Alexandria observă Sam greşeala din superba lor soluţie. Cum de a ştiut KGB‑ul să copieze o poşetă din piele de crocodil cumpărată de ea de la Harrds?
Philip Kelly şi Kevin Brown se întorceau cu aceeaşi maşină spre Clădirea Hoover.
— Tînăra doamnă a ajuns mai apropiată de Quinn, cu mult mai apropiată decât am avut eu de gând, spuse Kelly.
— Am mirosit asta de la Londra, în timpul negocierilor, încuviinţă Brown. A luptat tot timpul de partea lui şi în carneţelul meu am notat în continuare că vrem să vorbim cu Quinn dar să voribim serios. Nu l‑au depistat încă francezii sau englezii?
— Nu, tocmai aveam de gând să‑ţi spun. Francezii au mers pe urma lui până la Ajaccio, de unde a plecat cu un avion cu destinaţia Londra. Şi‑a abandonat maşina ciuruită de gloanţe la parcare. Englezii au dat de el la Londra într‑un hotel, dar când au ajuns ei acolo, se evaporase nici măcar nu şi‑a luat o cameră.
— La dracu', omul ăsta e ca un ţipar, înjură Brown.
— Exact, îl aprobă Kelly. Dar dacă ai dreptate, s‑ar putea să existe o persoană cu care să ia legătura. Somerville; singura. Nu‑mi place să fac o chestie de‑asta chiar oamenilor mei, dar vreau să i se asculte apartamentul, să i se intercepteze telefonul şi să i se controleze corespondenţa. Încă de astă seară.
— Imediat, îl asigură Brown.
Rămaşi între ei, vicepreşedintele şi cei cinci membri ai Cabinetului restrâns ridicară din nou problema Amendamentului 25.
Procurorul general fu cel care o aduse în discuţie, şi cu mult regret. Odell era în defensivă. El se vedea mai mult decât ceilalţi cu Preşedintele lor izolat. Trebuia însă să recunoască faptul că John Cormack părea să fie în aceeaşi apatie dintotdeauna.
— Nu încă, spuse el. Daţi‑i vreme.
— Cât? întrebă Morton Stannard. Au trecut trei săptămâni de la înmormântare.
— Anul viitor sunt alegerile, accentua Bill Walters. Dacă e să fii tu, Michael, va trebui să începi campania clar din ianuarie.
— Dumnezeule, explodă Odell. Omul ăsta de la Casa Albă e bolnav de durere şi vouă vă arde de alegeri.
— Nu facem decât să fim realişti, Michael, zise Donaldson.
— Ştim cu toţii că după Irangate Ronald Reagan a fost într‑un asemenea hal de confuzie, încât aproape că s‑a invocat 25‑ul atunci, sublinie Walters. Raportul Cannon de la vremea aceea arată limpede că a fost foarte pe muchie de cuţit. Dar criza asta e şi mai şi.
— Preşedintele Reagan şi‑a revenit, insistă Hubert Reed. Şi‑a reluat îndatoririle.
— Da, chiar la ţanc, zise Stannard.
— Asta‑i toată problema, interveni Donaldson. Cât timp avem?
— Nu prea mult, recunoscu Odell. Presa a avut foarte multă răbdare până în prezent. E un om al naibii de popular. Dar acum au început să apară crăpături, rapide.
Supuseră la vot. Odell se abţinu. Walters îşi ridică creionul de argint. Stannard îşi clătină capul afirmativ. Brad Johnson şi‑l clătină negativ. Walters zise da. Jim Donaldson reflectă şi se alătură refuzului lui Johnson. Era strâns, trei la doi. Hubert Reed se uită la ceilalţi, încruntându‑se îngrijorat. Apoi ridică din umeri.
— Îmi pare rău, dar dacă trebuie, trebuie.
Se alătură da‑urilor. Odell expiră zgomotos.
— Foarte bine, spuse el. Suntem de acord în majoritate. În ajunul Crăciunului, dacă nu apare nici o schimbare importantă, o să trebuiască să mă duc la el şi să‑l anunţ că invocăm 25‑ul în ziua de Anul Nou.
Nu se ridicase bine pe jumătate, că toţi ceilalţi erau deja în picioare, plini de deferenţă. Odell descoperi că îi făcea plăcere.
— Nu te cred! exclamă Quinn.
— Te rog, spuse bărbatul în costum elegant. Îi arătă cu un gest fereastra cu draperiile trase.
Quinn se uită prin încăpere. Pe şemineu, Lenin se adresa maselor. Quinn se îndreptă spre geam şi aruncă o privire pe el.
Dincolo de pomii desfrunziţi din grădină, pe deasupra zidului, partea de sus a unui autobuz roşu cu două etaje pentru transportul în comun din Londra trecea pe şoseaua Bayswater. Quinn îşi reluă locul.
— Păi, dacă minţi, e un decor de film al dracului de izbutit, zise el.
— Nu‑i deloc decor, îl contrazise generalul KGB. Prefer să las treaba asta oamenilor voştri de la Hollywood.
— Aşadar, ce mă aduce pe mine aici?
— Ne interesezi, domnule Quinn. Te rog să nu mai stai aşa în defensivă. Oricât de ciudat ar suna, cred că pentru moment ne aflăm de aceeaşi parte.
— Sună ciudat, spuse Quinn. Prea al dracului de ciudat.
— Foarte bine, lasă‑mă deci pe mine să vorbesc. De o oarecare vreme am aflat că eşti omul ales să negocieze eliberarea lui Simon Cormack din mâinile răpitorilor. Ştim de asemenea că după moartea lui ai petrecut o lună în Europa, încercând să dai de ei cu oarecare succes după cum se pare.