— Generale, se pare că n‑am fost destul de limpede. Orsini nu mi‑a spus nici o vorbă înainte să moară. Dacă ştia cine e grăsanul, şi eu sunt convins că da, n‑a suflat nimic. Nu ştiu de unde să pornesc. Pista e rece. Grăsanul e în siguranţă, la fel şi cei cu plata din spatele lui şi trădătorul care cred că e undeva foarte sus în guvern sursa de informaţii. Cu toţii sunt în siguranţă pentru că Orsini a păstrat tăcerea. N‑am nici un as, nici un popă, nici o damă, nici un valet. N‑am nimic în mână.
— Aha, analogia cu cărţile de joc. Americanii se referă întotdeauna la asul de pică. Joci şah, domnule Quinn?
— Puţin, nu prea bine, răspunse Quinn.
Generalul sovietic se îndreptă spre o etajeră cu cărţi de pe un perete şi îşi trecu degetul peste ele, de parcă ar fi căutat una anume.
— Ar trebui, spuse el. Aidoma profesiunii mele, e un joc de dibăcie şi viclenie, nu de forţă brută. Toate piesele sunt la vedere şi totuşi... există mai multă şiretenie în şah decât la pocher. Aha, uite‑o!
Şi îi oferi lui Quinn o carte. Autorul era rus, textul în engleză. O traducere, ediţie particulară. Mari maeştri celebri: Studiu.
— Eşti în şah, domnule Quinn, dar poate nu încă mat. Întoarce‑te în America, domnule Quinn. Citeşte cartea în avion, îmi permit să îţi recomand să acorzi o deosebită atenţie capitolului despre Tigran Petrosian. Un armean, a murit demult, dar poate cel mai mare tactician şahist din toate timpurile. Îţi urez noroc, domnule Quinn.
Generalul Kirpicenko îl chemă pe operativul Andrei şi îi dădu un torent de ordine în limba rusă. Apoi Andrei îl duse pe Quinn într‑o altă încăpere şi îl echipă cu un geamantan cu haine noi, toate canadiene; plus biletul de avion şi tichetele pentru bagaje. Merseră împreună cu maşina până la Birmingham şi Quinn se urcă în cursa British Midland spre Dublin din ziua respectivă. Andrei aşteptă până la plecarea avionului apoi se întoarse la Londra.
Quinn se mută din Dublin la Shannon, aşteptă câteva ceasuri şi luă cursa Air Canada spre Toronto.
Aşa cum promisese, citi cartea în holul de aşteptare din Shannon şi apoi încă o dată în timpul zborului. Citi capitolul despre Petrosian de şase ori. Înainte să aterizeze la Toronto înţelese de ce atîţia rivali dezamăgiţi îl porecliseră pe vicleanul mare maestru armean Marele Înşelător.
La Toronto, paşaportul nu‑i fu cercetat cu mmic mai mult decât la Birmingham sau la Dublin ori Shannon. Îşi luă bagajul de pe caruselul din sala vămii şi trecu de ea cu un control superficial. N‑avea nici un motiv ca să‑l observe pe omul liniştit care îl urmărea cum iese din vamă şi se lua după el până la gara principală, urcându‑se odată cu el în trenul ce se îndrepta spre nord‑est către Montreal.
La un magazin de maşini vechi din primul oraş al Quebecului, Quinn îşi cumpră un Jeep Renegade folosit cu anvelope grele de iarnă şi de la un magazin cu articole de voiaj din apropiere, bocanci, pantaloni şi o haină lungă şi groasă, cu glugă, necesare în această perioadă a anului în climatul respectiv. După ce fâcu plinul Jeepului, se îndreptă spre sud‑est prin St. Jean spre Bedford, apoi spre sud către graniţa americană.
Quinn traversă graniţa şi intră în Statele Unite pe la punctul de frontieră de pe malul lacului Champlain, acolo unde Autostrada Statală 89 trece din Canada în Vermont.
Există un ţinut la hotarul de nord al Vermontului cunoscut localnicilor sub numele foarte simplu de Regatul de Nord‑est. Cuprinde cea mai mare parte a comitatului Essex, cu porţiuni din Orleans şi Caledonia, un Ioc muntos şi sălbatic, plin de lacuri şi riuri, coline şi defilee cu câte un drumeag plin de hârtoape şi câte un sătuc mititel pe ici, pe colo. Iarna, deasupra Regatului de Nord‑est pogoară un ger atât de năpraznic, de parcă ţinutul ar fi fost supus unei stări de decor îngheţat literalmente. Lacurile se transformă în gheaţă; copacii înţepenesc de ger; pământul scrîşneşte sub tălpi. Iarna nimic nu trăieşte aici, doar hibernează, numai câte un elan singuratic se mişcă prin pădurile scârţâitoare. Oamenii de duh de mai la sud spun că nu există decât două anotimpuri în regat august şi iarna. Cei care cunosc mai bine locul afirmă că asta e o adevărată prostie; nu există decât 15 august şi iarna.
Quinn trecu cu Jeepul de Swanton şi St. Albans, îndreptându‑se spre oraşul Burlington, apoi se îndepărtă de lacul Champlain pentru a urma Ruta 89 spre capitala statului, Montpelier. De aici ieşi pe şoseaua principală pentru a o lua pe Ruta 2 care urca prin East Montpelier, urmând valea râului Winooski prin Plainfield şi Marshfield către West Danville.
Iarna sosise devreme în regatul de Nord‑Est şi dealurile se apropiau unele de altele, parcă chircite de frig; vehiculele care treceau arar în sens opus erau nişte baloane anonime de căldură, cu radiatoarele date la maximum, care conţineau câte o fiinţă umană capabilă, mulţumită tehnologiei, să supravieţuiască unui ger care ar fi ucis un trup neapărat în câteva minute.
Drumul se îngusta din nou dincolo de West Danville, străjuit de mari ridicături de zăpadă pe ambele laturi. După ce trecu prin comunitatea bine ferecată a Danvilului însuşi, Quinn îşi puse maşina în tracţiune dublă pentru etapa finală până la St. Johnsbury.
Orăşelul de pe râul Passumpsic era ca o oază între munţii îngheţaţi, cu magazine şi baruri, şi lumini şi căldură. Quinn găsi un agent imobiliar pe Strada Principală, căruia îi adresă cererea sa. Nu era cea mai aglomerată perioadă din an pentru el. Omul reflectă asupra cererii nedumerit.
— O cabană? Păi, sigur, închiriem cabane vara. Majoritatea proprietarilor nu vor să‑şi petreacă decât o lună, maximum şase săptămâni în cabanele lor, apoi şi le închiriază pentru restul sezonului. Dar acum?
— Acum, spuse Quinn.
— Undeva anume? întrebă agentul.
— În Regat.
— Chiar vreţi să vă pierdeţi urma, domnule.
Dar îşi verifică lista şi se scărpina în cap.
— S‑ar putea să existe un loc, zise el. Al unui dentist din Barre, de jos din ţinutul cald.
Ţinutul cald era în perioada respectivă cu 15° sub zero în loc de 20°. Agentul îl sună pe dentist care se arătă de acord cu închirierea pentru o lună. Se uită apoi la Jeepul de afară.
— Aveţi lanţuri de zăpadă la Renegadă, domnule?
— Nu încă.
— O să aveţi nevoie de ele.
Quinn îşi cumpără şi îşi montă lanţurile şi plecară împreună. Era doar la 15 mile dar drumul le luă mai bine de un ceas.
— Este pe Lost Ridge, spuse agentul. Proprietarul o foloseşte numai în toiul verii, pentru plimbări şi pescuit. Încercaţi să vă ascundeţi de avocaţii nevestei sau ceva în genul ăsta?
— Am nevoie de linişte şi pace ca să scriu o carte, îi răspunse Quinn.
— Aha, scriitor, exclamă agentul dumirit. Oamenii sunt întotdeauna gata să‑i scuze pe scriitori, la fel ca şi pe toţi ceilalţi zănateci ca ei.
Se îndreptară mai întâi înapoi spre Danville, apoi o luară spre nord pe un drumeag mai mic. La North Danville agentul îl călăuzi pe Quinn către vest, înspre ţinutul sălbatic. În faţa lor Dealurile Kittredge se profilau pe cer impenetrabile. Drumeagul ducea spre stânga lanţului, către Muntele Ursului. Pe pantele muntelui agentul îi făcu un semn cu mâna spre un drumeag înecat în zăpadă. Quinn trebui să se folosească de toată puterea motorului, de dubla tracţiune şi de lanţurile pentru zăpadă ca să ajungă acolo.
Cabana era din buşteni, trunchiuri uriaşe aşezate orizontal sub un acoperiş jos, cu un metru de omăt pe deasupra. Dar era bine clădită, cu o căptuşeală interioară şi triplă lăcuire. Agentul îi arătă garajul alipit o maşină lăsată neîncălzită peste noapte în climatul acesta, a doua zi nu ar fi fost decât o bucată solidă de metal şi benzină îngheţată şi soba cu lemne care încălzea apa şi radiatoarele.