The Negotiator. Negociatorul

— O iau, spuse Quinn.

— O să aveţi nevoie de petrol pentru lămpi, de butelii cu butan pentru gătit, de un topor cu care să tăiaţi lemnele pentru sobă, îl informă agentul. Şi de benzină de rezervă. Nu‑i bine să vă terminaţi proviziile pe aici. Şi îmbrăcăminte adecvată. Hainele dumneavoastră mi se par cam subţiri. Aveţi grijă să vă acoperiţi faţa ca să nu vă îngheţe. Telefon n‑are. Sigur vreţi s‑o luaţi?

— O iau, repetă Quinn.

Se întoarseră în St. Johnsbury. Quinn îşi dădu numele şi naţionalitatea şi plăti dinainte.

Agentul ori era prea curtenitor, ori prea lipsit de curiozitate ca să întrebe de ce şi‑ar fi dorit un quebechez un refugiu în Vermont atâta vreme cât Quebecul era plin de atâtea locuri liniştite.

Quinn reperă câteva telefoane publice pe care să le poată folosi la orice oră din zi şi din noapte şi rămase să‑şi petreacă noaptea la hotel. Dimineaţa îşi umplu Jeepul cu toate proviziile de care avea nevoie şi o porni înapoi în munţi.

La un moment dat, când se oprise pe drumul de dincolo de North Danville ca să se dumirească încotro s‑o apuce, i se păru că aude zgomotul unui motor undeva în spate, mai la poalele munţilor, dar trase concluzia că era vreun sunet de prin sat sau poate chiar ecoul propriei sale maşini.

Aprinse focul şi încet‑încet cabana începu să se dezgheţe. Soba era eficientă, duduind în spatele uşilor de metal, şi când le deschidea parcă se afla în faţa unui furnal. Apa din rezervor se dezgheţă şi începu să se înfierbânte, încălzind radiatoarele din cele patru camere ale cabanei şi rezervorul secundar pentru apă de la bucătărie şi de la baie. Pe la mijlocul zilei ajunsese în cămaşă şi începea să simtă bine căldura . După prânz îşi luă toporul şi tăie lemne de foc pentru o săptămânâ, din mormanul de trunchiuri de pin stivuite în spate.

Îşi cumpărase un radio cu tranzistori dar n‑avea nici televizor, nici telefon. După ce se văzu dotat cu provizii pentru o săptămână, îşi luă noua maşină de scris portabilă şi începu să bată la ea. A doua zi se duse cu maşina la Montpelier şi plecă cu avionul la Boston şi de acolo la Washington.

Destinaţia sa era Gara Uniunii de pe Massachusetts Avenue colţ cu Strada Doi, una dintre cele mai elegante gări din America, strălucind încă de recentele renovări. O parte din aranjament fusese schimbat faţă de ce îşi amintea el că era cu ani în urmă. Dar şinele erau tot la locul lor, pornind din sala mare de plecare de la subsol, chiar de sub holul principal.

Descoperi ce căuta vizavi de porţile de îmbarcare H şi J pentru Amtrak. Între uşa biroului de poliţie a Amtrakului şi toaleta pentru doamne exista un şir de opt cabine telefonice. Toate numerele începeau cu prefixul 789; şi le notă pe toate opt, îşi puse scrisoarea la poştă şi plecă.

În timp ce taxiul îl aducea înapoi traversând Potomacul spre aeroportul internaţional din Washington, când o coti pe strada 14th, în dreapta zări în fugă Casa Albă. Se întrebă ce mai făcea omul care îi spusese „Adu‑ni‑l înapoi" şi faţă de care nu se ţinuse de cuvânt.

În luna care se scursese de la înmormântarea fiului lor, în familia Cormack şi în relaţiile dintre soţi se petrecuse o schimbare căreia numai un psihiatru ar fi putut să‑i găsească logica sau explicaţia.

În timpul răpirii, cu toate că era grav afectat de stres, griji, anexietate şi insomnie, Preşedintele izbutise să‑şi menţină controlul. Către sfârşitul perioadei de captivitate a băiatului, când informaţiile din Londra tindeau să indice că se apropia schimbul, păruse chiar că‑şi revine. Soţia lui era cea care, mai puţin intelectuală şi cu mai puţine responsabilităţi administrative să‑i, distragă atenţia, se lăsase pradă durerii şi sedativelor.

Dar din ziua aceea sinistră de la Nantucket când îşi încredinţaseră unicul fiu ţărânii reci, rolurile părinţilor se inversaseră subtil. Myra Cormack plânsese la pieptul agentului secret lângă groapă şi în avionul cu care se întorceau la Washington. Dar, pe măsură ce se scurgeau zilele, dădea semne că începea să‑şi revină. Poate pentru că recunoştea că, după ce‑şi pierduse copilul dependent de ea, moştenise un altul, soţul care nu mai depinsese niciodată de ea până atunci.

Instinctele ei materne şi protectoare păreau să‑i dea o tărie interioară, negată bărbatului de ale cărui inteligenţă şi voinţă nu se îndoise niciodată în viaţă. La vremea când taxiul lui Quinn trecea pe lângă Casa Albă în dimineaţa aceea de iarnă, John Cormack era aşezat la biroul său din cabinetul particular dintre Sala Galbenă Ovală şi dormitor. Myra Cormack stătea în picioare lângă el. Ţinea strâns la piept capul soţului ei pustiit şi îl legăna încetişor cu duioşie.

Ştia că bărbatul îi era cuprins de o durere ucigătoare, incapabil să o mai ducă multă vreme. Ştia că ceea ce îl distrusese la fel de mult, dacă nu chiar şi mai mult, era nu atât moartea fiului cât consternarea de a nu şti cine o făcuse sau de ce. Dacă băiatul ar fi murit într‑un accident de maşină, aşa credea ea, John Cormack ar fi putut să accepte logica sau până şi lipsa de logică a morţii. Modalitatea năpraznică în care murise era cea care îl distrusese pe părinte cu aceeaşi precizie cu care ar fi fost distrus dacă bomba diabolică ar fi explodat chiar în trupul său.

Credea că de‑acuma nu avea să mai existe nici un răspuns şi că soţul ei nu avea cum să reziste aşa. Ajunseseră să urască de moarte Casa Albă şi funcţia de care fusese cândva atât de mândră că o ocupă. Tot ce‑şi dorea acum era ca soţul ei să renunţe la povara acestei slujbe şi să se retragă împreună cu ea, înapoi la New Haven, ca să poată să‑l îngrijească.

Scrisoarea pe care Quinn i‑o trimisese lui Sam Somerville pe adresa ei de la bloc a fost bineînţeles interceptată mai înainte ca aceasta să o vadă şi adusă triumfător în faţa comitetului de la Casa Albă care se adunase ca s‑o asculte şi să‑i discute implicaţiile. Philip Kelly şi Kevin Brown o supuseră atenţiei superiorilor ca pe un trofeu.

— Trebuie să recunosc, domnilor, spuse Kelly, că am avut foarte mari rezerve atunci când am cerut ca unul din agenţii mei cei mai de încredere să fie supus acestui gen de supraveghere. Dar cred că veţi fi de acord şi dumneavoastră că a meritat.

Aşeză scrisoarea pe masa din faţa lui.

— Această scrisoare, domnilor, a fost pusă la poştă ieri, chiar de aici, din Washington, ceea ce nu dovedeşte neapărat că Quinn se află în oraş sau chiar în Statele Unite; e posibil ca altcineva să o fi pus la poştă în locul lui. Dar eu sunt de părere că acest Quinn lucrează singur, nu are complici. Cum a dispărut de la Londra ca să apară aici nu ştim. Totuşi, colegii mei sunt de părere că a pus chiar el scrisoarea aceasta la poştă.

Citeşte‑o, îi ordonă Odell.

— Este... ăăă... destul de dramatică, spuse Kelly.

Îşi potrivi ochelarii şi începu să citească.

— „Iubita mea Sam"... Forma aceasta de adresare pare să indice că a avut dreptate colegul meu de faţă Kevin Brown a existat o legătură dincolo de cea profesională între domnişoara Somerville şi Quinn.

— Aşadar, copoiul dumitale s‑a îndrăgostit de lup, zise Odell. Bună treabă, foarte deşteaptă, ce spune?

Kelly îşi areluă lectura.

„Iată‑mă, în sflrşit, înapoi în Statele Unite. Mi‑ar plăcea foarte mult să te revăd, dar mă tem că deocamdată nu e sănătos.

Îţi scriu scrisoarea aceasta ca să te pun la curent cu ceea ce s‑a întâmplat de fapt în Corsica. Treaba este că, atunci când ţi‑am dat telefon de la aeroportul din Ajaccio, te‑am minţit. M‑am gândit că dacă îţi spuneam ce s‑a întâmplat cu adevărat acolo ai fi putut să consideri că nu era lipsit de primejdii pentru tine să te întorci în America. Dar cu cât mă gândesc mai mult, cu atât sunt mai convins că ai tot dreptul să ştii. Promite‑mi totuşi ceva: că orice ai citi în scrisoarea asta, ai să păstrezi totul doar pentru tine. Nimeni altcineva nu trebuie să ştie: cel puţin nu încă. Nu până ce am să termin ce am de făcut.