— Dar Quinn, protestă ea, dacă Orsini chiar nu ţi‑a dezvăluit nimic, s‑a terminat, aşa cum ai spus chiar tu. De ce să pretinzi că a vorbit dacă nu‑i aşa?
Îi vorbi despre Petrosian care şi atunci când era pierdut, cu rivalii uitându‑se pe tabla de şah, izbutea să‑i convingă că avea o lovitură de maestru în mânecă şi îi obliga să facă greşeli.
— Cred că ei, oricine ar fi, vor ieşi la iveală datorită scrisorii, îi spuse el. În ciuda faptului că am afirmat că n‑am să mai iau legătura cu tine, eşti totuşi singurul lor fir posibil dacă poliţia nu reuşeşte să mă găsească. O să te sun la fiecare două zile, la miezul nopţii, la unul din numerele acestea.
Dură şase zile.
— Quinn, îl cunoşti pe un individ cu numele de David Weintraub?
— Da, îl cunosc.
— E la Companie, nu?
— Da. E director. De ce?
— A vrut să se întâlnească cu mine. A spus că a apărut ceva. Repede. El nu înţelege, crede că tu ai putea.
— V‑aţi întâlnit la Langley?
— Nu, a zis că e prea expus. Ne‑am dat întâlnire într‑o maşină a Companiei, undeva pe lângă Tidal Basin. Am vorbit în timp ce mergeam.
— Ţi‑a spus ce?
— Nu, a zis că are senzaţia că nu poate să aibă încredere în nimeni, nu mai poate. Doar în tine. Vrea să te întâlnească în condiţiile puse de tine, oricând şi oriunde. Poţi să ai încredere în el, Quinn?
Quinn reflectă. Dacă David Weintraub era şi el un ticălos, oricum, pentru rasa umană nu mai exista nici o speranţă.
— Da, îi răspunse el. Am.
Îi dădu ora şi locul pentru întâlnire.
CAPITOLUL OPTSPREZECE
Sam Somerville sosea la aeroportul din Montpelier a doua zi seara. Era însoţită de Duncan McCrea, tânărul de la CIA care îi transmisese prima oară cererea directorului adjunct de la Operaţii de a se întâlni cu ea.
După aterizarea navetei PBA Beechcraft 1900 de la Boston, au închiriat un Dodge Ram de teren chiar de la aeroport şi şi‑au luat camere la un hotel de la marginea capitalei statului. Amândoi îşi aduseseră cele mai călduroase haine pe care le putea oferi Washingtonul, la sugestia lui Quinn.
Directorul de la CIA motivase că avea o şedinţă planificată la nivel înalt de la care nu putea să lipsească şi urma să sosească a doua zi în zori, la timp pentru întâlnirea de pe drum cu Quinn.
Ateriză la ora 7.00 cu un avion cu reacţie de zece locuri pentru personalul de conducere ale cărui însemne Sam nu le cunoştea. McCrea îi explică după aceea că era un avion de comunicaţii al Companiei şi că firma de închirieri înscrisă pe fuzelaj era o acoperire pentru CIA.
Îi salută pe amândoi scurt dar cordial în timp ce cobora treptele avionului spre pistă, încălţat cu bocanci grei de zăpadă, cu pantaloni groşi şi o pufoaică îmblănită. Îşi ducea valiza în mână. Se urcă direct în spatele Ramului şi porniră. McCrea era la volan iar Sam îi dădea îndrumări după harta pe care o avea în faţă.
La ieşirea din Montpelier o luară pe Ruta 2 care urca prin micul oraş East Montpelier şi continuară pe drumul spre Plainfield. Chiar după cimitirul Plainmont dar înainte de porţile colegiului Goddard, există un loc unde râul Winooski se îndepărtează de drum pentru a face o buclă mare spre sud. În această semilună de teren dintre drum şi râu se află un pîlc de copaci înalţi, la vremea aceea a anului toarte tăcuţi şi acoperiţi ae omăt. Printre arbori sunt câteva mese puse la dispoziţia celor veniţi la picnic în vacanţa de vară şi un loc de oprire şi parcare pentru maşinile sosite la camping. Aici spusese Quinn că avea să fie la ora 8.00.
Sam îl zări prima. Ieşise din spatele unui copac de la douăzeci de metri de Ramul care se oprea. Fără să‑şi mai aştepte însoţitorii, sări din maşină, alergă spre el şi îşi încolăci braţele în jurul gâtului.
— Eşti teafără, copile?
— Bine. Oh, Quinn, slavă Domnului că tu eşti teafăr!
Quinn rămăsese cu privirea aţintită în spate pe deasupra capului ei. Îl simţi că înţepenise.
— Pe cine ai adus? întrebă el liniştit.
— Of, ce proastă... Se întoarse. Îl mai ţii minte pe Duncan McCrea? El m‑a dus la domnul Weintraub.
McCrea stătea la zece metri, se apropiase venind dinspre maşină. Avea obişnuitul lui zâmbet sfios.
— Salut, domnule Quinn.
Salutul era timid, respectuos ca întotdeauna. Nu era nimic timid în Coltul 45 automat din mâna sa dreaptă. Era aţintit fără şovăire asupra lui Sam şi a lui Quinn.
Pe uşa laterală a Ramului cobora cel de‑al doilea bărbat. Avea puşca automată pe care şi‑o scosese din valiză imediat după ce îi dăduse coltul lui McCrea.
— Cine‑i? întrebă Quinn.
Glasul lui Sam era foarte pierit şi foarte înspăimântat.
— David Weintraub, zise ea. Oh, Doamne, Quinn, ce‑am făcut?
— Ai fost trasă pe sfoară, draga mea.
Era greşeala lui, îşi dădea seama. Îi venea să se ia la palme. Când vorbise cu ea la telefon, nu‑i dăduse prin cap s‑o întrebe dacă‑l văzuse vreodată la faţă pe directorul adjunct pentru Operaţii de la CIA. Ea fusese convocată de două ori ca să dea raportul Comitetului de la Casa Albă. Quinn presupusese că David Weintraub fusese prezent cu ambele prilejuri sau măcar cu una. De fapt, retrasului Director care ocupa una dintre cele mai secrete funcţii din America nu‑i prea plăcea să vină pe la Washington şi fusese plecat în ambele dăţi. În luptă, aşa cum Quinn o ştia foarte bine, presupunerile pot reprezenta un serios pericol pentru sănătate.
Omul scund şi îndesat cu puşca, pe care hainele groase îl făceau să arate încă şi mai dolofan, se apropie ca să‑şi ia locul în spatele lui McCrea.
— Aşadar, sergent Quinn, ne‑am întâlnit din nou. Mă mai ţii minte?
Quinn îşi clătină capul negând. Omul bătu cu degetul în rădăcina nasului său aplatizat.
— Tu mi‑ai făcut asta, secătură. Acum are să te coste, Quinn.
Quinn clipi des încercând să‑şi amintească, văzu din nou un luminş din Vietnam, cu multă vreme în urmă: un ţăran vietnamez, sau ceea ce mai rămăsese din el, încă viu, pironit la pământ.
— Îmi amintesc, spuse el.
— Bun, zise Moss. Acum hai s‑o întindem. Unde stai?
— Cabană de lemn, sus în munţi.
— Scriind la un manuscris, înţeleg. La ăsta cred că trebuie să ne uităm şi noi un pic. Fără şmecherii, Quinn. Revolverul lui Duncan poate să nu te nimerească pe tine dar fata o păţeşte. Iar tu n‑ai cum să scapi de asta.
Scutură ţeava puştii ca pentru a‑i arăta că n‑avea nici o şansă să facă zece metri spre copaci fără să fie doborât.
— Du‑te dracului, îi spuse Quinn.
Drept răspuns, Moss chicoti, cu răsuflarea şuierându‑i prin nasul strâmbat.
— Pesemne că frigul ţi‑a degerat creierul, Quinn. Să‑ţi spun ce am de gând. Te ducem pe tine şi pe fată pe malul râului. Nimeni care să ne deranjeze nimeni cale de kilometri întregi. Pe tine te legăm de un copac şi tu te uiţi, Quinn, te uiţi. Mă jur că o să dureze două ore până să crape fata şi în fiecare secundă o să se roage să crape mai repede. Acuma hai să ne conduci.
Quinn reflectă la luminişul din junglă, ţăranul cu încheieturile mâinilor, coatelor, genunchilor şi gleznelor sfărâmate de alice moi de plumb, scâncind că nu era decât un ţăran, că nu ştia nimic. Atunci de‑abia îşi dădu seama că anchetatorul cel bondoc ştia deja, ştia de mai multe ceasuri, că el fusese cel care‑l trimisese cu un pumn direct în salonul de ortopedie.
Singur, ar fi încercat să lupte chiar dacă nu avea nici o şansă, ar fi murit direct cu un glonte în inimă. Dar cu Sam... Încuviinţă din cap.