McCrea îi separă, îi legă lui Quinn mâinile la spate cu cătuşele, făcu la fel şi cu Sam. McCrea se urcă la volanul Renegadei cu Quinn lângă el. Moss venea în urma lor cu Ramul în spatele căruia zăcea Sam.
În West Danville lumea se mişca pe străzi dar nimeni nu acordă nici o atenţie celor două maşini de teren care se îndreptau spre Johnsbury. Un bărbat îşi ridică mâna în semn de salut, salutul tovărăşesc al celor care supravieţuiau gerului năprasnic. McCrea îi răspunse cu chipul luminat de zâmbetul lui prietenos şi la Danville o luă spre nord către Lost Ridge. La Cimitirul papistaş Ouinn îi indică o altă cotitură la stingă, în direcţia Muntelui Ursului. În urma lor Ramul, fără lanţuri de zăpadă, avea probleme.
Acolo unde se termina drumul pavat, Moss abandonă Ramul şi se caţără în spatele Renegadei, împingând‑o pe Sam înaintea lui. Ea era albă ca varul şi tremura de spaimă.
— Chiar ai vrut să ţi se piardă urma, zise Moss când ajunseră la cabană.
Afară erau 30° sub zero dar interiorul cabanei era încă plăcut şi cald aşa cum îl lăsase Quinn. El şi Sam fură forţaţi să se aşeze la distanţă unul de celălalt pe un pat cazon dintr‑un ungher al zonei de locuit în plan deschis care forma principala încăpere a cabanei. McCrea îi ţinu în continuare sub ameninţarea armei în timp ce Moss făcea o rapidă inspecţie în celelalte camere ca să fie sigur că erau singuri.
— Drăguţ, zise el în sfârşit cu satisfacţie. Frumos şi izolat. Nici că puteai să aranjezi mai bine pentru mine.
Manuscrisul lui Quinn era pus într‑un sertar al biroului de scris. Moss îşi scoase pufoaica, se aşeză într‑un fotoliu şi începu să citească. McCrea, în ciuda faptului că prizonierii erau încătuşaţi, stătea într‑un fotoliu cu faţa spre Sam şi spre Quinn. Mai avea încă zâmbetul de băiat bun din vecini. Cu mare întârziere Quinn îşi dădu seama că aceasta era o mască elaborată de bărbatul mai tânăr de‑a lungul anilor pentru a‑şi acoperi eul lăuntric.
— Aţi câştigat, spuse Quinn după o vreme. M‑ar interesa totuşi să ştiu cum aţi făcut‑o.
— Nici o problemă, zise Moss citind încă. N‑o să schimbe nimic, în orice caz.
Quinn începu cu o întrebare măruntă şi nesemnificativă.
— Cum l‑aţi ales pe McCrea pentru treaba de la Londra?
— A fost o chestie de baftă, îi răspunse Moss. Mare baftă. Nici nu mi‑a dat prin cap c‑o să am omul meu care să mă ajute acolo. O gratificaţie, gest de bunăvoinţă al împuţitei de Companii.
— Cum aţi ajuns voi doi împreună?
Moss îşi ridică privirea.
— America Centrală, spuse el simplu. Am petrecut mai mulţi ani pe acolo. Duncan a crescut prin părţile alea. L‑am întâlnit când era un copil. Ne‑am dat seama că avem aceleaşi gusturi. La dracu', eu l‑am recrutat la Companie.
— Aceleaşi gusturi? se interesă Quinn.
Ştia care erau gusturile lui Moss. Voia să‑l facă să vorbească. Psihopaţii sunt fericiţi să vorbească despre ei atunci când cred că sunt în afară de pericol.
— Păi, aproape, răspunse Moss. Doar că Duncan preferă doamnele, şi eu nu. Sigur că mai înainte îi place să le aranjeze oleacă nu, băiete?
Începu să citească din nou. Chipul lui McCrea se destinse într‑un zâmbet fericit.
— Sigur că da, domnule Moss. Ştiţi că ăştia doi se culcau la Londra? Credeau că eu n‑aud. Cred că trebuie să recuperez ceva.
— Cum zici tu, băiete, îi răspunse Moss. Dar Quinn e al meu. Ai s‑o mierleşti încet de tot, Quinn. Am de gând să mă distrez.
Continuă să citească. Sam îşi întinse brusc capul înainte să vomite. Nu ieşi nimic, Quinn îi mai văzuse pe unii recruţi din Vietnam făcând la fel. Spaima genera un flux de aciditate în stomac, care irita membranele sensibile şi producea spasme uscate.
— Cum aţi păstrat legătura la Londra?
— Nici o problemă, spuse Moss. Duncan ieşea de obicei după cumpărături. Ai uitat? Ne întâlneam prin alimentare. Dacă erai mai deştept ai fi observat că se ducea să ia mâncare la aceeaşi oră.
— Şi hainele lui Simon? Cureaua cu explozibil?
— Le‑am dus pe toate la casa din Sussex când tu erai cu ceilalţi trei la depozit. I‑am dat‑o lui Orsini, aveam întâlnire. Bun băiat, Orsini. L‑am folosit de vreo două ori în Europa când eram la Companie. Şi după aceea.
Moss lăsă manuscrisul; limba i se dezlegase.
— M‑ai aiurit când a‑i şters‑o aşa din apartament. Te‑aş fi terminat, dar n‑am putut să‑l conving pe Orsini. Zicea că ceilalţi trei l‑ar fi oprit. Aşa că am lăsat‑o baltă, mi‑am zis că după moartea băiatului tot aveai să fii bănuit. Dar chiar am rămas cu gura căscată când idioţii ăia de la Birou ţi‑au dat drumul dup‑aia. Credeam c‑o să te bage la pârnaie doar pentru bănuială.
— Atunci a trebuit să bagi microfonul în poşeta lui Sam?
— Sigur. Duncan mi‑a spus de ea. Am cumpărat una la fel, am aranjat‑o. I‑am dat‑o lui Duncan în dimineaţa când ai plecat din Kensington ultima dată. Ai uitat că s‑a dus după ouă proaspete pentru micul dejun? S‑a întors cu ea, a făcut schimbul când eraţi la masă în bucătărie.
— De ce nu i‑ai terminat pe mercenari la o întâlnire aranjată dinainte? întrebă Quinn. Nu mai aveai bătaie de cap să ne urmăreşti pe noi peste tot.
— Pentru că trei au intrat în panică, răspunse Moss cu dezgust. Trebuiau să apară în Europa să‑şi ia banii. Orsini trebuia să aibă grijă de ei, toţi trei. Eu i‑aş fi închis fleanca lui Orsini. Dar când au auzit că băiatul a mierlit‑o, s‑au despărţit şi s‑au dat la fund. Din fericire, ai apărut matale ca să mi‑i găseşti.
— N‑aveai cum să faci toată treaba de unul singur, spuse Quinn. McCrea trebuie să te fi ajutat.
— Adevărat. Eu eram înainte. Duncan era aproape de voi tot timpul, chiar a şi dormit în maşină. Nu ţi‑a plăcut asta, nu, Duncan? Când te‑a auzit c‑ai dat de Marchais şi de Pretorius, mi‑a dat telefon din maşină, mi‑a dat un avans de câteva ore.
Quinn mai avea vreo două întrebări. Moss se apucase din nou de citit şi chipul i se întuneca tot mai mult de furie.
— Puştiul, Simon Cormack. Cine l‑a aruncat în aer? Tu McCrea, nu‑i aşa?
— Sigur. Aveam transmiţătorul în buzunarul de la haină de două zile.
Quinn îşi aminti scena de pe drumul din Buckinghamshire oamenii de la Scotland Yard, grupul FBI, Brown, Collins, Seymour lângă maşină, Sam cu faţa apăsată de spatele lui după explozie; îşi aminti de McCrea, în genunchi peste şanţ, prefăcându‑se că vomită, de fapt împingând transmiţătorul cu 25 cm mai adânc în mîlul de sub apă.
— În ordine, zise el. Deci, l‑ai avut pe Orsini care să te ţină la curent cu ce se întâmpla în bîrlog, pe bebeluşul Duncan de faţă ca să‑ţi transmită latura Kensington. Ce‑i cu tipul din Washington?
Sam îşi ridică privirea şi se uită la el neîncrezătoare. Chiar şi McCrea părea speriat. Moss îşi întoarse ochii şi îl studie pe Quinn cu curiozitate.
Pe drumul spre cabană, Quinn îşi dăduse seama că Moss îşi asumase un risc imens contactând‑o pe Sam şi pretinzînd că era David Weintraub. Sau poate că nu? Nu exista decât un singur mijloc pentru ca Moss să ştie că, de fapt, Sam nu‑l văzuse niciodată la faţă pe directorul adjunct.
Moss ridică manuscrisul şi îl aruncă plin de furie, împrăşti‑indu‑l pe jos.
— Eşti un nemernic, Quinn, spuse el cu venin reţinut. Nu‑i nimic nou aici. La Washington umblă vorba că toată treaba asta‑i o operaţie comunistă organizată de KGB. Indiferent de ce‑a spus ticălosul ăla de Zack. Credeam că tu ai ceva nou, ceva care să dezmintă asta. Nume, date, locuri... dovezi, pastele mă‑sii. Şi ştii ce ai aici? Nimic. Orsini n‑a suflat o vorbă, nu‑i aşa?