Se ridică înfuriat şi începu să se plimbe prin cabană. Irosise atâta vreme şi eforturi, atâtea griji. Totul de pomană.
— Corsicanul ar fi trebuit să‑ţi facă felul, aşa cum i‑am cerut. Dar şi viu, tot n‑ai fi avut nimic. Scrisoarea pe care ai trimis-o căţelei de aici a fost o minciună. Cine te‑a pus s‑o scrii?
— Petrosian, îi răspunse Quinn.
— Cine?
— Tigran Petrosian. Un armean. A murit.
— Bun. Şi o să te duci şi tu după el, Quinn.
— Un alt scenariu regizat?
— Da. Cum tot nu‑ţi foloseşte la nimic, mor de plăcere să‑ţi spun. Să te fac să asuzi oleacă. Dodge Ramul cu care am venit a fost închiriat de prietena ta de aici. Agentul de la închirieri nu l‑a zărit deloc pe Duncan. Poliţia o să găsească cabana după ce o să ardă, cu ea cu tot. Ramul o să le dea un nume; fişele dentare au să dovedească al cui e cadavrul. Renegada ta o să fie dusă şi lăsată la aeroport. Într‑o săptămână o să fii pus sub urmărire pentru crimă şi firele au să fie bine legate.
Numai că poliţia n‑o să te găsească niciodată. Terenul ăsta e al naibii de mare. Trebuie să existe prăpăstii în munţii ăştia unde un om poate să dispară pentru totdeauna. În primăvară rămâi un schelet; la vară, acoperit şi pierdut pentru totdeauna. Nu că poliţia ar face cercetări pe aici ea o să caute un individ care a plecat, cu avionul de la aeroportul Montpelier.
Îşi ridică puşca, îi îndreptă ţeava spre Quinn.
— Hai, ticălosule, mişcă, Duncan, distracţie plăcută. Mă întorc într‑un ceas, poate mai devreme. Mai ai până atunci.
Gerul năprasnic de afară te izbea ca o palmă peste faţă. Cu mâinile prinse la spate în cătuşe, Quinn era împins prin zăpada dinapoia cabanei tot mai sus pe Muntele Ursului. Putea să audă fornăitul lui Moss; ştia că individul era ieşit din formă. Dar cu mâinile încătuşate n‑avea cum să scape de puşcă. Iar Moss era destul de deştept ca să nu se apropie prea mult, riscând să încaseze de la fosta Beretă Verde o lovitură care să‑l scoată din circulaţie.
Nu trecură decât zece minte până când Moss găsi ce căuta. La marginea unui luminş din mantia de brazi şi molizi a muntelui, terenul se prăvălea într‑o prăpastie adâncă, de nici trei metri lăţime la gură, dispărând într‑un hău de douăzeci şi cinci de metri.
Abisul era acoperit de omătul moale în care un cadavru s‑ar fi adâncit încă un metru sau doi. Zăpezile care aveau să cadă în ultimele două săptămâni din decembrie, şi din ianuarie, februarie, martie şi aprilie aveau să umple şanţul. Primăvara, când avea să vină dezgheţul, crevasa avea să se transforme într‑un torent îngheţat. Creveţii şi racii aveau să facă restul. Când hăul avea să se umple cu vegetaţia de peste vară, orice rămăşiţe de dedesubt aveau să fie acoperite pentru încă un anotimp, şi încă unul şi încă unul.
Quinn nu‑şi făcea iluzii că avea să moară scurt cu un glonte în cap sau în inimă. Recunoscuse chipul lui Moss, îşi amintea şi numele acum. Îi cunoştea plăcerile perverse. Se întrebă dacă putea să suporte durerea şi să nu‑i dea lui Moss satisfacţia de a‑l auzi strigând. Şi se gândi la Sam şi prin ce avea să treacă ea înainte de a muri.
— În genunchi, îi spuse Moss.
Respira sacadat, şuierând şi fornăind. Quinn îngenunche. Se întreba unde avea să îl atingă primul glonte. Auzi piedica puştii răsunând în aerul uscat şi îngheţat. Inspiră adânc, îşi închise ochii şi aşteptă.
Bubuitura, atunci când veni, parcă umplea tot luminişul şi ecoul ei răsună în munţi. Dar zăpada îl amuţi atât de rapid, încât n‑avea cum să‑l fi auzit nimeni de pe drumul de departe, de jos din vale, cu atât mai puţin din satul de la o distanţă de zece mile.
Prima senzaţie a lui Quinn a fost de uluire. Cum putea cineva să nu nimerească de la distanţa asta? Apoi îşi dădu seama că făcea parte din jocul lui Moss. Îşi întoarse capul. Moss stătea în picioare, cu puşca aţintită spre el.
— Dă‑i drumul, căcăciosule, îi strigă Quinn.
Moss surâse uşor şi începu să lase arma în jos. Se lăsă în genunchi, se întinse în faţă şi îşi puse amândouă mâinile în zăpadă dinaintea lui.
Retrospectiv avea să pară mai mult, dar Moss nu se uită de‑cât două secunde în ochii lui Quinn, îngenuncheat şi cu mâinile în zăpadă, apoi capul i se lăsă în jos, deschise gura şi dădu la iveală un şuvoi prelung şi aprins de sânge scânteietor. Apoi scoase un oftat şi se rostogoli fără zgomot în zăpadă.
Mai trecură câteva secunde până Quinn izbuti să‑l zărească pe individ, atât de bun îi era camuflajul. Stătea în cealaltă parte a luminişului, între doi copaci, complet nemişcat. Ţinutul nu era bun pentru schi, dar omul avea în picioare nişte bocanci de schi cu nişte rachete uriaşe de tenis pe ei. Îmbrăcămintea arctică achiziţionată pe plan local era plină de zăpadă, dar atât pantalonii vătuiţi cât şi pufoaica matlasată erau de o nuanţă bleu deschis, cea mai apropiată de alb pe care o avusese magazinul.
Promoroaca înţepenită i se adunase în firele de blană care ieşeau din gluga pufoaicei şi pe sprâncene şi în barbă. Printre părul de pe faţă, pielea îi era unsă cu grăsime şi praf de mangal, protecţia soldatului arctic împotriva temperaturilor de minus treizeci de grade. Îşi ţinea puşca lejer la piept, convins că nu mai avea nevoie să tragă a doua oară.
Quinn se minună cum de izbutise să supravieţuiască acolo sus, trăind aşa în bivuac în cine ştie ce gaură îngheţată de pe colina din spatele cabanei. Îşi închipui că dacă poţi să rezişti o iarnă în Siberia poţi să rezişti şi în Vermont.
Îşi întinse braţele şi trase şi împinse până când mâinile încătuşate îi ajunseră sub şezut apoi îşi scoase unul câte unul picioarele printre braţe. Când ajunse cu mâinile în faţă, căută în haina lui Moss până găsi cheia, apoi şi le eliberă. Luă puşca lui Moss şi se ridică în picioare. Omul din cealaltă parte a luminişului se uita impasibil.
Quinn îi strigă:
— Cum se zice în ţara ta spasibo.
Pe chipul pe jumătate îngheţat al omului apăru o urmă de zâmbet. Când vorbi, Andrei cazacul folosea tot accentul din cartierul cluburilor din Londra.
— Cum se zice în ţara ta, bătrâne îţi doresc o zi plăcută. Se auzi fâşîitul bocancilor de schi, şi încă unul şi dispăru.
Quinn înţelese că, după ce îl lăsase la Birmingham, rusul trebuie să se fi dus direct la Heathrow la Londra, de unde luase o cursă directă spre Toronto şi îl urmărise până sus în munţi. Quinn avea ceva cunoştinţe despre asigurări. Se pare că şi KGB‑ul. Se întoarse şi începu să‑şi croiască drum prin zăpada până la genunchi ca să ajungă înapoi la cabană.
Se opri să se uite printr‑o gaură mică şi rotundă din ceaţa care acoperea fereastra salonului. Nu era nimeni acolo. Cu puşca îndreptată în faţă, trase uşor zăvorul şi împinse uşor uşa de la intrare. Se auzi un scâncet din dormitor. Traversă spaţiul descoperit al salonului şi rămase în uşa de la dormitor.
Sam era în pielea goală, cu faţa în jos pe pat, răstignită, cu mâinile şi picioarele legate cu frânghii de cele patru colţuri ale patului. McCrea era în chiloţi, cu spatele la uşă, cu două bucăţi de sârmă electrică atârnându‑i în mâna dreaptă.
Continua să zâmbească. Quinn îi zâri chipul în oglinda de deasupra scrinului. McCrea auzi zgomotul paşilor şi se întoarse. Glontele îl lovi în stomac, la trei centimetri deasupra buricului. Pătrunse înăuntru şi îi făcu zob şira spinării. În timp ce se prăbuşea încetă să zâmbească.