Vreme de două zile, Quinn o îngriji pe Sam ca pe un copil. Spaima paralizantă prin care trecuse o făcea ba să tremure, ba să plângă în timp ce Quinn o ţinea în braţe şi o legăna. În rest dormi şi marele tămăduitor îşi făcu efectul.
Când fu sigur că putea să o lase singură, Quinn se duse cu maşina la Johnsbury şi îi telefonă ofiţerului de serviciu de la FBI, prezentându‑se drept tatăl ei din Rockcastle. Îi spuse ofiţerului credul că era în vizită la el şi că răcise zdravăn. Avea să se întoarcă la birou peste trei sau patru zile.
Noaptea, în timp ce ea dormea, scrise al doilea manuscris, real, al evenimentelor din ultimele şaptezeci de zile. Putea să prezinte povestea din punctul lui de vedere, fără să omită nimic, nici măcar greşelile pe care le făcuse. La aceasta putea să adauge povestea din perspectiva sovietică, aşa cum i‑o istorisise generalul KGB de la Londra. Foile pe care le citise Moss nu menţionau nimic despre el, nu ajunsese încă în acest punct al povestirii atunci când îi telefonase Sam să‑i spună că Weintraub voia să‑l întâlnească.
Putea să mai adauge povestea din punctul de vedere al mercenarilor, aşa cum i‑o spusese Zack înainte să moară, şi la sfârşit putea să adauge răspunsurile pe care i le dăduse chiar Moss. Avea istoria completă aproape.
În centrul pânzei era Moss; în spatele lui, cei cinci plătitori. Alimentându‑l pe Moss erau informatorii — Orsini din bîrlogul răpitorilor, McCrea din apartamentul din Kensington. Dar mai era unul, ştia; cineva care trebuie să fi avut ştiinţă de tot ce cunoşteau autorităţile din Marea Britanie şi America, cineva care urmărise progresele lui Nigel Cramer de la Scotland Yard şi ale lui Kevin Brown de la FBI, cineva care cunoştea deliberările din comitetul britanic COBRA şi grupul de la Casa Albă. Era singura întrebare la care nu răspunsese Moss.
Târî cadavrul lui Moss, aducându‑l înapoi din pustietate, şi îl aşeză alături de cel al lui McCrea în magazia neîncălzită în care erau lemnele pentru foc, unde amândouă cadavrele înţepeniră rapid, la fel ca trunchii de pin printre care zăceau. Cotrobăi prin buzunarele celor doi şi îşi cercetă prada. Nu era nimic de valoare pentru el, doar carneţelul de telefoane al lui Moss, poate, pe care acesta şi‑l ţinea în buzunarul interior de la piept.
Moss fusese un individ foarte ascuns în urma anilor de antrenament şi de supravieţuire atunci când era urmărit. Micul carnet conţinea mai bine de o sută douăzeci de numere de telefon, dar fiecare era notat doar cu iniţiale sau cu un singur nume mic.
În cea de‑a treia dimineaţă, Sam ieşi din dormitor după zece ore de somn neîntrerupt şi retulburat de coşmaruri.
Se aşeză la el în poală şi îşi rezemă capul de umărul lui.
— Cum te simţi? o întrebă el.
— Sunt bine acum. Quinn, e în ordine. Sunt bine. Unde mergem acum?
— Trebuie să ne întoarcem la Washington, îi răspunse el. Ultimul capitol se va scrie acolo. Am nevoie de ajutorul tău.
— Îţi stau la dispoziţie, îl asigură ea.
În după‑amiaza aceea, Quinn lasă să se stingă focul în sobă, trase toate obloanele, curăţă şi încuie cabana. Lăsă acolo puşca lui Moss şi coltul 45 pe care îl folosise McCrea. Dar luă cu el carnetul de telefoane.
Pe drumul de coborâre, legă Dodge Ramul abandonat de jeepul Renegade şi îl remorcă până la St. Jonsbury. Cei de la garajul local fură fericiţi să‑l pornească din nou şi le lăsă în schimb jeepul cu număr canadian ca să îl vândă cum puteau mai bine. Se îndreptară în Ram spre aeroportul Montpelier, îl predară şi luară avionul spre Boston şi, de acolo, spre Naţionalul din Washington. Sam îşi avea maşina parcată chiar la aeroport.
— Eu nu pot să stau cu tine, îi spuse el. Casa ta e ascultată în continuare.
Găsiră o casă modestă de închiriat, la o milă de apartamentul ei din Alexandria, a cărei proprietară fu bucuroasă să‑i ofere odaia din faţă turistului canadian. Noaptea târziu, Sam luă cu ea carnetul de telefoane al lui Moss, se întoarse acasă şi, pentru microfoanele din telefon, sună la Birou să anunţe că avea să se prezinte la serviciu a doua zi.
Se întâlniră după două zile la cină. Sam adusese carnetul şi începu să‑l răsfoiască. Subliniase numerele de telefon cu pixuri fluorescente de culori diferite, în funcţie de ţara, statul sau oraşul căruia îi corespundea numărul respectiv.
— Individul ăsta s‑a plimbat ceva, observă ea. Numerele subliniate cu galben sunt din străinătate.
— Treci peste ele, îi spuse Quinn. Omul pe care îl vreau eu locuieşte chiar aici sau prin apropiere. Districtul Columbia, Virginia sau Maryland. Trebuie să fie pe lângă Washington.
— Bine. Sublinierile cu roşu înseamnă teritoriul Statelor Unite, dar în afara acestei zone. În district şi cele două state există patruzeci şi unu de numere. Le‑am verificat pe toate. După analiza cernelei, cea mai mare parte datează de mai mulţi ani, probabil de pe vremea când era la Companie. Sunt bănci, oameni influenţi din conducere, câţiva funcţionari CIA cu numerele de acasă, o firmă de agenţi de bursă. A trebuit să mă rog de un tip pe care‑l cunosc, de la laborator, ca să‑mi facă un serviciu; doar aşa am obţinut toate astea.
— Ce‑a zis specialistul tău despre datele când au fost notate?
— Cam de şapte ani.
— Înainte să fie dat afară Moss. Nu, asta trebuie să fie o notaţie mai recentă.
— Am zis cea mai mare parte, îi aminti ea. Patru sunt scrise în ultimile douăsprezece luni. O agenţie de voiaj, două case de bilete pentru avion şi o centrală de comandat taxiuri.
— Ei, drăcia dracului.
— Mai e un număr, înscris acum trei până la şase luni. Problema e că nu există.
— Deconectat? Scos din funcţiune?
— Nu, vreau să spun că n‑a existat niciodată. Prefixul zonal este 202 pentru Washington, dar celelalte şapte cifre nu formează şi nici n‑au format vreodată un număr de telefon.
Quinn luă numărul cu el acasă şi îl prelucră timp de două zile şi două nopţi. Dacă era codificat, existau destule variante ca să dea bătaie de cap şi unui computer, nu numai unui creier omenesc. Depindea cât de secret vrusese Moss să fie, cât de în siguranţă îşi considerase carnetul în care avea înscrise numerele de telefon ale contactelor sale. Quinn începu cu nişte coduri mai uşoare, scriind cifrele rezultate din acest proces într‑o coloană pe care s‑o verifice Sam mai târziu
Porni cu ce era mai evident, codul copiilor; scriind numerele în ordine inversă, de la coadă la cap. Apoi transpuse prima şi ultima cifră, penultima de la început şi penultima de la sfârşit; antepenultimele din ambele părţi; lăsând cifra din mijloc neschimbată. Realiză zece variaţiuni de transpunere. Apoi trecu la adunări şi scăderi.
Scăzu unu din fiecare cifră, apoi doi şi aşa mai departe. Apoi unu din prima cifră, doi din a doua, trei din a treia, până la şapte din a şaptea. Repetă după aceea procesul adunând. După prima noapte se opri şi se uită la coloana de numere. Moss, îşi dădu el seama, putea foarte bine să fi adunat sau să fi scăzut chiar data lui de naştere sau pe a mamei sale, numărul maşinii sau măsurile de la îmbrăcăminte. După ce făcu o listă cu cele mai evidente o sută şapte posibilităţi, i‑o dădu lui Sam. Ea îl sună a doua zi, pe la sfârşitul după‑amiezii; avea glasul obosit. Nota de telefon a Biroului trebuie să fi crescut substanţial.
— E‑n regulă, patruzeci şi unu de numere tot nu există. Celelalte şaizeci şi şase includ spălătorii automate, un azil de bătrâni, un salon de masaj, patru restaurante, un chioşc cu ham‑burgheri, două prostituate şi o bază aeriană militară. Adaugă la astea cincizeci de cetăţeni particulari care se pare ca nu au nimic de a face cu nimic. Dar există unul care face să merite toată salahoreala. Numărul 44 de pe lista ta.