Quinn se uită la copia din faţa lui. 44. Ajunsese la el inversând cifrele şi apoi scăzînd 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7 în ordine.
— Ce este? întrebă el.
— E un telefon particular, neînscris în cartea de telefoane, care are menţiunea strict secret. A trebuit să mă milogesc de mai mulţi să‑mi facă favoruri până să‑l identific. E de la o casă mare din Georgetown. Ghici cui îi aparţine?
Îi spuse. Quinn răsuflă adânc. Putea să fie o coincidenţă. Dacă te joci destul cu un număr format din şapte cifre, e posibil să dai din întâmplare peste numărul particular al unei persoane foarte importante.
— Mulţumesc, Sam. E tot ce am. O să‑l încerc te ţin Ia curent.
***
La ora opt şi jumătate în aceeaşi seară, senatorul Bennett Hapgood stătea în cabina de machiaj a unui important post de televiziune din New York în timp ce o fată drăguţă îi dădea cu mai mult ocru pe faţă. Îşi ridică bărbia ca să mai ascundă puţin din umflăturile de sub fălci.
— Mai pune‑mi un pic de fixativ aici, scumpo, îi spuse el arătându‑i o şuviţă de păr alb, uscat cu feonul, care‑i atârna tinereşte într‑o parte a frunţii, dar care ar fi putut să se mişte de la locul ei dacă nu i se acorda atenţie.
Făcuse o treabă bună. Păienjenişul de vene subţiri din jurul nasului dispăruse; ochii albaştri îi scânteiau de la picăturile puse în ei; bronzul de îngrijitor de vite, adunat în lungile ore de trudă sub o lampă cu ultraviolete, strălucea plin de sănătate robustă. O asistentă a regizorului de scenă îşi vârî capul pe uşă; avea o planşetă în mână ca un ecuson.
— Suntem gata pentru dumneavoastră, domnule senator, îl anunţă ea.
Bennett Hapgood se ridică, rămase în picioare cât fata de la machiaj îi îndepărta ultimile resturi de pudră de pe costumul gri‑perle şi îl urmă pe regizorul de scenă pe coridor până în studio. Fu aşezat în dreapta comentatorului emisiunii şi un tehnician de sunet îi prinse expert un microfon cât un nasture la piept. Comentatorul, care coordona unul dintre cele mai importante programe de afaceri curente de maximă audienţă din ţară, era ocupat cu studierea ordinii întrebărilor; monitorul prezenta o reclamă de hrană pentru cîini. Comentatorul îşi ridică privirea şi îi zâmbi lui Hapgood arătându‑şi dinţii.
— Mă bucur că vă văd, domnule senator.
Hapgood îi răspunse cu zâmbetul obligatoriu, larg de un metru.
— Mă bucur că sunt aici, Tom.
— Mai avem doar două mesaje după acesta. Apoi suntem în emisie.
— Bine, bine. Eu o să fac aşa cum spui tu.
O să faci, pe dracu', se gândi comentatorul care provenea din tradiţia liberală a jurnalismului de pe Coasta de Est şi îl considera pe senatorul din Oklahoma drept un pericol public pentru societate. Hrana pentru cîini fu înlocuită de o camionetă Şi apoi de nişte fulgi de ovăz pentru micul dejun. În timp ce dispărea ultima imagine a unei familii care se îndopa într‑un delir de fericire cu produsul care arăta şi chiar avea gust de paie, regizorul de scenă făcu un semn cu degetul înspre Tom. Lumina roşie de desupra camerei de luat vederi nr. 1 se aprinse şi comentatorul îşi aţinti privirea în obiectiv, cu chipul plin de îngrijorare publică.
— În ciuda repetatelor dezminţiri ale secretarului de presă al Casei Albe, Craig Lipton, programul nostru continuă să primească o avalanşă de informaţii despre îngrijorarea profundă în legătură cu starea sănătăţii Preşedintelui Cormack. Şi asta doar cu două săptămâni înainte ca proiectul identificat cel mai mult cu numele şi mandatul său, Tratatul Nantucket, să fie programat pentru ratificare de către Senat.
Unul dintre cei care s‑au opus cu cea mai mare înverşunare, acestui tratat este preşedintele mişcării „Cetăţenii pentru o Americă puternică", senatorul Bennett Hapgood.
La cuvântul senator, lumina camerei de luat vederi nr. 2 se aprinse, transmiţând în treizeci de milioane de cămine americane imaginea senatorului aşezat. Camera nr. 3 oferi telespectatorilor o imagine dublă a celor doi în timp ce comentatorul se întorcea spre Hapgood.
— Domnule senator, ce părere aveţi despre şansele de ratificare în ianuarie?
— Ce pot să spun eu, Tom? Bune n‑au cum să fie. Nu după cele ce s‑au întâmplat în aceste ultime câteva săptămâni. Dar chiar şi fără aceste evenimente, tratatul tot n‑ar trebui să fie aprobat. La fel ca atâtea milioane de compatrioţi de‑ai mei americani, în clipa de faţă nu văd nici o justificare ca să avem încredere în ruşi şi, de fapt, la asta se reduce el.
— Dar, desigur, domnule senator, nu se pune problema încrederii. Există procedee de verificare încorporate în tratat care oferă specialiştilor noştri un acces fără precedent la programul sovietic de distrugere a armamentului...
— Poate că da, Tom, poate că da. Adevărul e că Rusia are un teritoriu imens. Noi trebuie să avem încredere în ei că n‑o să‑şi construiască arme noi undeva mai adânc în interiorul ţării. Pentru mine e simplu: vreau să văd o Americă puternică şi asta înseamnă să ne păstram fiecare bucăţică de armament pe care o avem...
— Şi să instalăm mai multe, domnule senator?
— Dacă trebuie, trebuie.
— Dar bugetele acestea ale apărării au început să ne prejudicieze economia. Deficitele devin insurmontabile.
— Asta‑i părerea ta, Tom. Există şi alţii care cred că pagubele din economia noastră sunt produse de prea multe cecuri pentru asistenţa socială, prea multe importuri din străinătate, prea multe programe de asistenţă federală externă. Se pare că noi cheltuim mai mult pentru criticii noştri din străinătate decât pentru proprii militari. Crede‑mă, Tom, nu‑i vorba de bani pentru industriile de armament, nici pe departe.
Tom Grange schimbă subiectul.
— Domnule senator, pe lângă faptul că vă opuneţi ajutorului american pentru înfometaţii din lumea a treia şi că susţineţi măsuri vamale protecţioniste, aţi mai cerut şi demisia lui John Cormack. Puteţi să veniţi cu argumente?
Hapgood l‑ar fi sugrumat cu mare plăcere pe comentator. Cuvintele utilizate de Granger, înfometaţi şi protecţioniste, indicau poziţia lui în aceste probleme. În loc de aceasta, Hapgood îşi păstră expresia îngrijorată şi clătină din cap cu regret.
— Tom, eu nu vreau să spun decât atât: m‑am opus unor măsuri susţinute de Preşedintele Cormack. E dreptul meu în această ţară liberă. Dar...
Îşi întoarse capul de la comentator, descoperi camera pe care o voia cu lumina stinsă şi rămase cu ochii ţintă la ea timp de o jumătate de secundă cât îi trebuia regizorului din cabina de control să schimbe camerele pentru a‑l prezenta doar pe el în prim‑plan.
— ... nu există nici un om care să aibă mai mult respect decât mine pentru integritatea şi curajul adversarului meu John Cormack. Şi tocmai de aceea susţin...
Chipul său bronzat ar fi picurat sinceritatea prin toţi porii, dacă nu i‑ar fi fost astupaţi de machiaj.
— .... John, ai îndurat mai mult decât oricine. De dragul naţiunii, dar mai presus de orice de dragul tău şi al Myrei, renunţă la intolerabila povară a acestei funcţii, te implor.
În cabinetul său particular de la Casa Albă, Preşedintele Cormack apăsă pe un buton al telecomenzii şi stinse ecranul televizorului din cealaltă parte a încăperii. Îl cunoştea pe Hapgood şi nu putea să‑l sufere, chiar dacă erau amândoi membri ai aceluiaşi partid; ştia că individul n‑ar fi îndrăznit niciodată să‑i spună „John" în faţă.
Şi totuşi... Ştia că individul avea dreptate. Ştia că n‑avea cum să mai reziste multă vreme, că nu mai era în stare să conducă. Suferinţa îi era atât de adâncă, încât nu mai avea nici un chef de lucru, nici un chef să mai trăiască.