Chiar dacă el n‑avea de unde să o ştie, doctorul Armitage observase în ultimele două săptămâni unele simptome care îl îngrijoraseră profund. Odată, probabil căutând ceea ce avea să descopere, psihiatrul îl surprinsese pe Preşedinte în garajul subteran, când acesta cobora din maşină după una din rarele ieşiri de la Casa Albă. Doctorul Armitage surprinsese privirea şefului Executivului aţintită asupra ţevii de eşapament a limuzinei de parcă aceasta îi era un vechi prieten spre care ar fi putut să se întoarcă pentru a‑şi alina durerea.
John Cormack reveni la cartea pe care o citea înainte de emisiunea de la televizor. Era o carte de poezii, ceva ce le predase el cândva studenţilor la Yale. Îşi amintea un vers. Ceva scris de John Keats. Tînărul poet englez, mort la 26 de ani, cunoscuse ca puţini alţii melancolia şi o exprimase mai bine ca oricine. Găsi pasajul pe care îl căuta: „Odă privighetorii".
... fi de atâtea ori
M‑am tot iubit cu Moartea cea care alină,
Şi multe dezmierdări i‑am spus în vers uşor
Ca în văzduh să‑mi ducă respiraţia lină;
Acum mai potrivit ca niciodată e să mori,
Să încetezi la miezul nopţii fără de dureri...
Puse jos cartea deschisă şi se lăsă pe spate, cu ochii pierduţi la volumele bogat ornamentate din jurul cornişelor cabinetului particular pentru cel mai puternic om din lume. Să încetezi la miezul nopţii fără de dureri... Cât de ispititor, reflectă el, cât de ispititor...
Quinn îşi alese ora zece şi jumătate din aceiaşi seară, o oră la care cei mai mulţi oameni erau acasă, dar nu încă în pat gata să adoarmă. Era în cabina telefonică a unui hotel bun, genul în care cabinele mai au încă uşi care să‑l lase pe vorbitor în intimitate. Auzi telefonul sunând de trei ori la numărul respectiv; după care receptorul fu ridicat.
— Da?
Îl mai auzise vorbind şi altă dată, dar acest unic cuvânt nu era suficient ca să îi recunoască glasul.
Quinn vorbi cu vocea liniştită, aproape şoptită, a lui Moss, punctându‑şi cuvintele cu câte un şuierat ocazional al nărilor deteriorate.
— Moss, zise el.
Urmă o pauză.
— Nu trebuie să îmi dai telefon aici decât în caz de urgenţă. Doar ţi‑am spus asta.
Dăduse lovitura. Quinn lăsă să‑i scape un oftat adânc.
— Este, zise el încet. L‑am aranjat pe Quinn. Şi pe fată. Şi McCrea a fost... terminat.
— Nu cred că vreau să am cunoştinţă de treburile astea, zise glasul.
— Ar trebui, îi spuse Quinn înainte ca omul să poată să închidă. A lăsat un manuscris, Quinn. Chiar acum îl am la mine.
— Manuscris?
— Exact. NU ştiu de unde a luat amănuntele, cum a dat de ele, dar totul e aici. Cele cinci nume ştii dumneata, cei de la spate. Eu, McCrea, Orsini, Zack, Marchais, Pretorius. Totul.. Nume, date, ore, locuri. Ce s‑a întâmplat şi de ce... şi cine.
Urmă o pauză prelungită.
— Mă include şi pe mine? întrebă glasul.
— Am spus, totul.
Quinn putea să‑i audă respiraţia.
— Câte exemplare?
— Numai unul. Era într‑o cabană din nordul Vermontului. Nu‑s maşini xerox pe acolo. Am unica lui copie chiar aici.
— Înţeleg. Unde eşti?
— La Washington.
— Cred că‑i mai bine să mi‑o dai mie.
— Sigur, zise Quinn. Nici o problemă. Mă menţionează şi pe mine. L‑aş distruge chiar eu, numai că...
— Numai că ce, domnule Moss?
— Numai că dumnealor mai îmi datorează ceva.
Urmă o pauză şi mai lungă. Omul de la celălalt capăt al firului îşi înghiţi saliva, de mai multe ori.
— Am înţeles că ai fost răsplătit împărăteşte, zise el. Dacă ţi se mai datorează ceva, o să ţi se plătească.
— Nu‑i bine, spuse Quinn. A fost o harababură întreagă pe care a trebuit s‑o descurc eu şi care n‑a fost prevăzută. Indivizii ăia trei din Europa, Quinn, fata... Toate astea au însemnat o groază de muncă... în plus.
— Ce doreşti, domnule Moss?
— Mă gândesc că ar trebui să mai primesc ce mi s‑a oferit iniţial. Dublat.
Quinn auzi cum celălalt trăgea aerul în piept. Omul învăţa, fără îndoială, pe calea cea mai grea că dacă te amesteci cu criminalii poţi să sfârşeşti prin a fi şantajat.
— Va trebui să mă consult, zise omul din Georgetown. Dacă... ăăă... vor trebui să fie pregătite ceva hârtii, va lua timp. Nu face nimic pripit. Sunt sigur că lucrurile pot fi aranjate.
— Douăzeci şi patru de ore, spuse Quinn. O să te sun mâine la aceeaşi oră. Spune‑le ălora cinci că e mai bine să fii pregătit. Eu îmi iau banii dumneata primeşti manuscrisul. După aceea eu o să plec şi o să fiţi cu toţii în siguranţă... pentru totdeauna.
Închise telefonul, lăsându‑l pe celălalt să‑şi calculeze dacă să plătească sau să fie pus în faţa ruinării.
Quinn îşi închirie ca mijloc de transport o motocicletă şi îşi cumpără şi o haină groasă din piele de oaie ca să‑l apere de frig.
A doua seară i se răspundea la telefon după primul apel.
— Deci, fornăi Quinn.
— Termenii... dumitale, oricât ar fi de excesivi, au fost acceptaţi, îi spuse proprietarul casei din Georgetown.
— Ai toate hârtiile? întrebă Quinn.
— Da. În mâinile mele. Ai manuscrisul?
— În ale mele. Să le schimbăm şi să terminăm odată.
— De acord. Nu aici. La locul obişnuit, la ora două noaptea.
— Singur. Fără arme. Dacă încerci să vii să sari pe mine cu muşchi închiriaţi, o să sfârşeşti într‑o raclă.
— Fără nici o şmecherie ai cuvântul meu. Deoarece suntem gata să plătim, nu‑i nevoie. Şi nici din partea dumitale. O tranzacţie strict comercială, te rog.
— N‑am nimic împotrivă. Nu vreau decât banii, spuse Quinn.
Celălalt închise telefonul.
La ora unsprezece fără cinci minute, John Cormack stătea la biroul lui şi se uita la scrisoarea scrisă cu propria‑i mână către poporul american. Era graţioasă şi plină de regrete. Alţii vor fi aceia care au s‑o citească cu voce tare, să o reproducă în ziare şi reviste, în programele de radio şi în emisiunile de la televizor. După ce el va fi plecat. Mai erau opt zile până la Crăciun. Dar anul acesta altcineva avea să celebreze sărbătorile în această reşedinţă. Un om bun, un om în care avea încredere. Michael Odell, cel de al 4l‑lea Preşedinte al Statelor Unite.
Telefonul începu să sune. Se uită la el cu oarecare iritare. Era numărul personal şi particular, cel pe care‑l dădea doar prietenilor apropiaţi şi de încredere care puteau să‑l cheme fără nici o introducere la orice oră.
— Da?
— Domnul Preşedinte?
— Da.
— Mă numesc Quinn. Negociatorul.
— Aha... da, domnule Quinn.
— Nu ştiu ce părere aveţi despre mine, domnule Preşedinte. Are prea puţină importanţă acum. Nu m‑am ţinut de cuvânt şi n‑am reuşit să vă aduc băiatul înapoi. Dar am descoperit de ce. Şi cine l‑a ucis. Vă rog, domnule, doar să mă ascultaţi. N‑am multă vreme.
La ora cinci dimineaţa, un motociclist are să se oprească la postul serviciului secret de la intrarea publică, în Casa Albă de pe Alexander Hamilton Place. O să înmâneze un pachet, o cutie plată de carton. Acesta va conţine un manuscris. Este numai şi numai pentru ochii dumneavoastră. Nu există copii. Vă rog să daţi ordin să vă fie adus personal când soseşte. După ce îl veţi citi, puteţi să daţi dispoziţiile pe care le consideraţi de cuviinţă. Aveţi încredere în mine, domnule Preşedinte. Acum pentru ultima oară. Noapte bună, domnule.