The Negotiator. Negociatorul

John Cormack rămase cu ochii holbaţi la telefonul care începuse să bîzîie. Încă perplex, puse receptorul la loc, ridică un altul şi îi transmise ordinul ofiţerului de serviciu al serviciului secret.

Quinn avea o mică problemă. Nu cunoştea „locul obişnuit" şi, dacă ar fi recunoscut acest lucru, şi‑ar fi pierdut prilejul de a se întâlni. La miezul nopţii descoperi adresa din Georgetown pe care i‑o dăduse Sam, îşi parcă Honda masivă mai în josul străzii şi se aşeză la pândă în umbra deasă din spaţiul dintre două case, cu şapte‑opt metri mai jos pe cealaltă parte a străzii.

Casa pe care o urmărea era un conac elegant cu cinci etaje din cărămidă aparentă de la capătul de apus al străzii N, un bulevard liniştit care se termina acolo cu campusul Universităţii Georgetown. Quinn socoti că o astfel de casă trebuia să fi costat peste două milioane de dolari.

Lângă casă erau uşile operate electronic ale unui garaj dublu, în casă ardeau luminile la trei etaje. Cu puţin după miezul nopţii se stingeau cele de la etajul cel mai de sus, aripa servitorilor. La ora unu nu mai era lumină decât la un etaj. Cineva mai era încă treaz.

La unu şi douăzeci se stingeau şi luminile de la etajul întâi; altele se aprindeau la parter. După zece minute apăru o undă de lumină în spatele uşilor de la garaj cineva se urca într‑o maşină. Lumina se stinse şi uşile garajului începură să se ridice. O limuzină Cadillac lungă şi neagră ieşi, o coti încet pe stradă şi uşile se închiseră la loc. În timp ce maşina se îndepărta de universitate, Quinn văzu că nu era decât omul de Ia volan, care conducea cu atenţie. Se întoarse neobservat la Honda lui şi o luă pe stradă în urma limuzinei.

Aceasta o coti la sud, pe Wisconsin Avenue. Centrul zgomotos al oraşului Georgetown, cu barurile, bistrourile şi magazinele care stăteau deschise până la ore înaintate, era liniştit la ora aceea târzie de noapte de la jumătatea lunii decembrie. Quinn rămase cât îndrăzni de mult în urmă, uitându‑se cum luminile de semnalizare din spatele Cadillacului o luau la stânga pe strada M şi apoi la dreapta pe Pennsylvania Avenue. O urmări înconjurând pe centura Washington şi apoi îndreptându‑se spre sud pe strada 23 până o luă la stânga pe Calea Constituţiei şi trase la marginea drumului, oprindu‑se sub copacii de dincolo de aleea Henry Bacon.

Quinn ieşi repede de pe drum, trecu peste trotuar şi se opri într‑un pâlc de arbuşti; îşi închise motorul şi stinse farurile. Se uită cum se stingeau luminile din spate ale Cadillacului şi cum şoferul cobora din el. Acesta aruncă o privire în jur, văzu un taxi singuratic care trecea în căutarea unui client, nu mai observă nimic altceva şi o porni din loc. Dar nu cobori pe trotuar ci trecu peste grilajul care mărginea parcul West Potomac şi începu să traverseze prin iarbă în direcţia Bazinului Reflectant.

Trecând de raza de acţiune a felinarelor de pe stradă, silueta cu pardesiu şi pălărie negre se pierdu în beznă. În dreapta lui Quinn, luminile puternice ale Monumentului Lincoln luminau partea de jos a străzii 23, dar de‑abia dacă ajungeau până în iarba şi pomii din parc. Quinn putu să se apropie până la 25 de metri, ţinând mereu sub ochi umbra care se mişca.

Omul ocoli capătul de apus al Monumentului Vietnam, apoi o tăie jumătate la stânga ca să o ia pieziş spre terenul mai înalt, împânzit cu arbori deşi, dintre Grădinile Constituţiei şi malurile Bazinului Reflectant.

Departe în stânga, Quinn putea să zărească lumina slabă a celor două bivuacuri în care veteranii făceau de pază pentru dispăruţii în luptă ai acelui trist şi îndepărtat război. Prada sa urma un drum diagonal pentru a evita să treacă prea aproape de acest unic semn de viaţă care exista în parc la ora aceea.

Monumentul este un zid lung de marmură neagră, înalt până la gleznă la ambele capete, dar de doi metri şi jumătate la centru, care pătrunde în terenul Promenadei şi are forma unui şevron subţire. Quinn trecu în calea prăzii sale sărind peste zid, acolo unde acesta nu era mai înalt de treizeci de centimetri, apoi se ghemui la pământ în umbra lui când omul din faţă se întoarse de parcă ar fi auzit zgomotul de paşi de pe pietriş. Cu capul ridicat deasupra firelor de iarbă din jur, Quinn putu să‑l vadă cum cerceta parcul şi Promenada înainte de a‑şi continua calea.

O palidă lună nouă se ivi de după nori. La lumina ei, Quinn putu să vadă zidul lung de marmură pe care erau săpate numele celor 58.000 de oameni care muriseră în Vietnam. Se aplecă uşor să sărute marmura îngheţată şi porni mai departe, traversând o altă bucată de gazon spre pîlcul de stejari înalţi unde stăteau statuile în mărime naturală ale veteranilor de război.

În faţa lui Quinn, omul cu paltonul negru se opri şi se întoarse din nou ca să studieze terenul din spate. Nu văzu nimic; lumina lunii cădea pe copacii dezgoliţi de frunze şi ţepeni în licărul acum îndepărtatului Monument Lincoln, scânteind pe siluetele celor patru soldaţi de bronz.

Dacă ar fi avut prilejul să afle sau dacă l‑ar fi preocupat mai mult, omul cu paltonul ar fi ştiut că nu există decât trei soldaţi pe soclu. În timp ce el se întorcea să meargă mai departe, cel de‑al patrulea se desprindea şi o pornea în urma lui.

În sfârşit omul ajunse şi la „locul obişnuit". Pe înălţimea movilei dintre lacul din parc şi Bazinul Reflectant, înconjurată discret de arbori, se află o toaletă publică, iluminată de un unic felinar, încă aprins la ora aceea. Omul cu paltonul negru se aşeză lângă felinar şi începu să aştepte. După două minute, Quinn se ivea dintre arbori. Omul se uită la el. Probabil că pălise era prea întuneric ca să se observe. Dar mâinile îi tremurau; Quinn putea să i le vadă. Rămaseră uitându‑se unul la celălalt. Omul din faţa lui Quinn se lupta să‑şi ascundă valul de panică ce creştea în el.

— Quinn, zise omul. Eşti mort.

— Nu, îi răspunse Quinn rezonabil. Moss e mort. Şi McCrea. Şi Orsini, Zack, Marchais, Pretorius. Şi Simon Cormack oho, da, e mort. Şi tu ştii de ce.

— Uşurel, Quinn. Să ne comportăm ca nişte oameni cu raţiune. A trebuit să dispară. Era pe cale să ne ruineze pe toţi. Sigur că poţi să înţelegi asta. Ştia că acum vorbea ca să‑şi apere viaţa.

— Simon? Un student de la colegiu?

Surprinderea omului cu paltonul negru îl făcu să‑şi depăşească nervozitatea. Fusese la Casa Albă, ştia de ce era în stare Quinn.

— Nu băiatul. Taică‑său. Trebuie să plece.

— Tratatul Nantucket?

— Bineînţeles. Prevederile lui au să ruineze mii de oameni, sute de corporaţii.

— Dar de ce tu? Din câte ştiu, eşti un om extrem de bogat. Averea ta particulară e enormă.

Omul din faţa lui Quinn râse scurt.

— Până acum, spuse el. După ce am moştenit averea familiei, mi‑am folosit talentele la bursă şi am plasat‑o într‑o serie de portofolii de acţiuni. Acţiuni bune, portofolii cu o înaltă rată de creştere, cu beneficii ridicate. Totul e în ele. Administratorii prin procură ai fondului nu le‑au schimbat.

— În industria de armament?

— Uite ce e, Quinn, am adus asta pentru Moss. Acuma poate să fie pentru tine. Ai mai văzut aşa ceva vreodată?

Scoase o bucată de hârtie din buzunarul de la piept şi i‑o întinse. La lumina unicului felinar şi a lunii, Quinn se uită la ea. O trată bancară, emisă pe numele unei bănci elveţiene cu o reputaţie incontestabilă, plătibilă la purtător. În valoare de cinci milioane de dolari.

— Ia‑o, Quinn. N‑ai mai văzut niciodată atîţia bani. Şi n‑o să mai ai un alt prilej. Gândeşte‑te la ce poţi să faci cu ei, viaţa pe care poţi s‑o duci. Confort, lux chiar, pentru tot restul vieţii. Dă‑mi doar manuscrisul şi e a ta.