— Tot timpul n‑a fost de fapt vorba decât de bani, nu? întrebă Quinn gânditor. Se juca cu cecul reflectând.
— Bineînţeles. Bani şi putere. Acelaşi lucru.
— Dar erai prietenul lui. Avea încredere în tine.
— Te rog, Quinn, nu fi naiv. Întotdeauna totul se reduce la bani. Naţiunea asta întreagă e moartă după bani. Nimeni nu poate să schimbe asta. Aşa a fost şi aşa o să fie mereu. Adorăm dolarul autoputernic. Orice şi oricine în ţara asta poate fi cumpărat cumpărat şi plătit.
Quinn îl aprobă dând din cap. Se gândi la cele cincizeci şi opt de mii de nume de pe marmura neagră aflată la o sută cincizeci de metri în spatele lui. Cumpăraţi şi plătiţi. Oftă şi îşi băgă mâna adânc în jacheta din blană de oaie. Omul mai mic sări înapoi, speriat.
— Nu‑i nevoie, Quinn. Ai spus că fără arme.
Dar când mâna lui Quinn ieşi la iveală, ţinea strâns în ea două sute de foi de hârtie albă bătute la maşină. Îi întinse manuscrisul. Celălalt se relaxă, luă teancul.
— N‑o să regreţi, Quinn. Banii sunt ai tăi. Bucură‑te de ei.
Quinn îl aprobă din nou clătinându‑şi capul.
— Mai e un lucru...
— Orice.
— Am dat drumul taxiului pe Calea Constituţiei. Poţi să mă duci şi pe mine cu maşina până la Centură?
Pentru prima dată omul zâmbi. Cu uşurare.
— Nici o problemă, îl asigură el.
CAPITOLUL NOUĂSPREZECE
Oamenii în haine lungi de piele hotărâră să‑şi îndeplinească misiunea la sfârşit de săptămână. Era mai puţină lume pe afară şi instrucţiunile lor erau să fie discreţi. Aveau nişte observatori pe strada unde se afla clădirea cu birourile din Moscova, care îi anunţaseră când le plecase vânatul din oraş în seara aceea de vineri.
Grupul desemnat pentru arestare aştepta răbdădor pe şoseaua lungă şi îngustă de lângă bucla fluviului Moscova, doar cu o milă mai înainte de intrarea în satul Peredelkino, unde îşi au dacha de vacanţă membrii superiori ai Comitetului Central, cei mai mulţi dintre academicienii de prestigiu şi şefii armatei.
La ivirea maşinii pe care o aşteptau, vehiculul care comanda grupul de arestare se aşeză de‑a curmezişul străzii, blocând‑o complet. Ceaika în viteză încetini, apoi se opri. Şoferul şi paznicul de corp, ambii de la GRU şi cu antrenament Spetsnaz, n‑aveau nici o şansă. Bărbaţi cu mitraliere apărură de pe ambele părţi ale străzii şi cei doi mlitari se treziră că se uitau prin geam drept la ţevile acestora.
Ofiţerul superior în haine civile se apropie de portiera din spate, o deschise şi se uită înăuntru. Ocupantul maşinii îşi ridică privirea cu indiferenţă, cu o urmă de încăpăţânare, de la dosarul pe care‑l citea.
— Mareşalul Kozlov? întrebă agentul KGB cu haina de piele.
— Da.
— Vă rog să coborâţi. Nu încercaţi să opuneţi rezistenţă. Daţi ordin soldaţilor dumneavoastră să facă la fel. Sunteţi arestat.
Mareşalul mătăhălos murmură un ordin şoferului şi paznicului şi se dădu jos. Respiraţia îi îngheţa în aerul geros. Se întrebă când mai avea să respire din nou aerul tăios al iernii.
Chiar dacă era înspăimântat, nu dădea nici un semn.
— Dacă nu aveţi autorizaţie, o să răspunzi în faţa Politbiroului, cekist.
Folosi cuvântul rusesc peiorativ pentru un agent al poliţiei secrete.
— Acţionăm la ordinele Politbiroului, îl anunţă agentul KGB cu satisfacţie.
Era colonel‑plin la Directoratul Superior Doi. Şi atunci bătrânul mareşal îşi dădu seama că, pentru ultima oară, îşi epuizase muniţiile.
Peste două zile, poliţiştii securităţii saudite înconjurau fără zgomot o modestă casă particulară din Riad, în bezna adâncă dinaintea zorilor. Dar nu destul de fără zgomot. Unul dintre ei dădu peste o cutie de conserve şi un câine se porni să latre. Un servitor iemenit din interiorul casei, deja sculat ca să pregătească prima cafea tare a zilei, se uită pe geam şi se duse şă‑şi informeze stăpânul.
Colonelul Easterhouse făcuse o instrucţie serioasă la unităţile aeropurtate ale SUA. Şi îşi cunoştea Arabia Saudită şi faptul că un conspirator nu trebuia să scape niciodată din vedere ameninţarea de a fi trădat. Măsurile de apărare erau solide şi deja pregătite. Când marea poartă de lemn a curţii se prăbuşea şi cei doi apărători iemeniţi muriseră deja pentru el, Easterhouse îşi alese singur drumul pentru a evita agoniile care ştiau că‑l aşteaptă. Poliţiştii securităţii nu auziseră decât o singură împuşcătură în timp ce alergau pe scările care duceau către etajul întâi unde era aripa de locuit.
Îl găsiră în biroul lui, o cameră spaţioasă într‑un încântător stil arab, întins cu faţa în jos pe podea, în vreme ce sângele îi distrugea un minunat covor de Kochan. Colonelul care comanda grupul de arestare se uită în jurul camerei: ochii îi căzură pe singurul cuvânt arab care forma motivul unei cuverturi de mătase atârnate pe peretele din spatele biroului. Era Inshal‑lah. Dacă e voia Domnului.
În ziua următoare, Philip Kelly conducea chiar el în persoană echipa FBI care înconjura domeniul de la poalele dealurilor de lângă Austin. Cyrus Miller îl primi curtenitor şi îl ascultă cum îi citea drepturile. Când fu anunţat că era arestat, începu să se roage cu voce tare şi cu convingere, invocând răzbunarea divină a Prietenului lui personal asupra idolatrilor şi antihriştilor care dădeau semne atât de evidente că nu înţelegeau voinţa Atotputernicului, aşa cum fusese ea exprimată prin acţiunile vasului ales de El.
Kevin Brown era şeful echipei care, aproape în acelaşi timp, îl lua în custodie pe Melville Scanlon de la reşedinţa lui impozantă de lângă Houston. Echipe FBI diferite făcură o vizită lui Lionel Moir la Dallas şi încercară să‑i aresteze pe Ben Salkind de la Palo Alto şi pe Peter Cobb de la Pasadena. Poate din intuiţie ori din întâmplare, în ziua precedentă Salkind plecase cu avionul la Mexico City. Cobb se credea că era în cabinetul lui de la firmă la ora programată pentru arestare. Dar o răceală cu dureri de cap îl reţinuse acasă în dimineaţa respectivă. Era unul din acele renghiuri ale soartei care îşi bat joc de cele mai bine planificate operaţiuni. Poliţiştii şi soldaţii le cunosc prea bine. O secretară devotată îi dădu telefon acasă în timp ce echipa FBI se zorea spre reşedinţa lui particulară. Se sculă din pat, îşi sărută nevasta şi copiii şi intră în garajul lipit de casă. Agenţii FBI îl găsiră acolo după douăzeci de minute.
Peste patru zile, Preşedintele Cormack intra în Sala Cabinetului şi se aşeza la locul lui din centrul mesei, locul rezervat pentru Şeful Executivului. Cercul apropiat format din membri ai Cabinetului şi consilieri era deja la locul lui în jur. Observară cu toţii că avea din nou spatele drept, ochii limpezi, capul ridicat.
De partea cealaltă a mesei stăteau Lee Alexander şi David Weintraub de la CIA, alături de Don Edmonds, Philip Kelly şi Kevin Brown de la FBI. John Cormack le făcu un semn cu capul în timp ce se aşeza.
— Rapoartele dumneavoastră, vă rog, domnilor.
Kevin Brown vorbi primul, la o privire a directorului său.
— Domnule Preşedinte, cabana de lemn din Vermont. Am recuperat o armă Armalite şi un Colt automat 45, aşa cum s‑a descris. Împreună cu cadavrele lui Irving Moss şi Duncan McCrea, amândoi foşti angajaţi ai CIA. Au fost identificaţi.
David Weintraub îl aprobă clătinându‑şi capul.
— Am analizat Coltul la Quantico. Poliţia belgiană ne‑a trimis reproduceri mărite ale şanţurilor de pe glontele pe care l‑au dezgropat din tapiţeria roţii mari de la Wavre. Se potrivesc: Coltul a tras glonţul care l‑a ucis pe mercenarul Marchais, alias Lefort. Poliţia olandeză a găsit un glonte în lemnăria unui butoi vechi din beciurile de sub barul din Den Bosch. Uşor distorsionat, dar şanţurile sunt vizibile. Acelaşi colt 45. În sfârşit, poliţia din Paris a recuperat şase gloanţe intacte din zidăria cafenelei din Passage de Vautrin. Le‑am identificat ca fiind trase din Armalite. Ambele arme au fost cumpărate sub un nume fals de la un magazin de arme din Galveston, Texas. Proprietarul a identificat cumpărătorul după fotografie ca fiind Irving Moss.