— Deci se potriveşte.
— Da, domnule Preşedinte, totul.
— Domnule Weintraub?
— Regret că trebuie să confirm că Duncan McCrea a fost într‑adevăr angajat pe plan local în America Centrală la recomandarea lui Irving Moss. A fost folosit acolo timp de doi ani, apoi adus în America şi trimis la Camp Peary pentru pregătire. După ce Moss a fost dat afară, toţi protejaţii lui ar fi trebuit verificaţi. N‑au fost. O scăpare. Regret.
— Nu erai director adjunct la Operaţii pe vremea aceea, domnule Weintraub. Te rog să continui.
— Mulţumesc, domnule Preşedinte. Am aflat din... surse... destul cât să ni se confirme ceea ce ne‑a comunicat neoficial rezidentul KGB din New York. Un oarecare mareşal Kozlov a fost reţinut pentru cercetări în legătură cu furnizarea centurii care l‑a ucis pe fiul dumneavoastră. Oficial, şi‑a dat demisia pe motive de sănătate.
— Va face mărturisiri, ce crezi?
— La închisoarea Lefortovo, domnule, KGB‑ul îşi are metodele lui, recunoscu Weintraub.
— Domnule Kelly?
— Unele lucruri, domnule Preşedinte, nu vor fi dovedite niciodată. Nu e nici urmă de cadavrul lui Dominique Orisini, dar poliţia corsicană a stabilit că două salve de alice au fost într‑adevăr trase într‑un dormitor dosnic de deasupra unei taverne din Castelblanc. Pistolul Smith & Wesson emis agentului special Somerville este pesemne pierdut pentru totdeauna în râul Prunelli. Dar tot ce poate fi dovedit a fost dovedit. Manuscrisul e corect până la ultimul amănunt.
— Şi cei cinci, aşa‑numiţii Cinci din Alamo?
— Avem trei în custodie, domnule Preşedinte. Cyrus Miller e aproape sigur că nu va putea fi judecat niciodată. Este considerat clinic alienat. Melville Scanlon a mărturisit totul, inclusiv amănunte despre un alt complot pentru a răsturna monarhia din Arabia Saudită. Cred că Departamentul de Stat s‑a şi îngrijit de acest aspect al problemei.
— S‑a îngrijit, spuse Preşedintele. Guvernul saudit a fost informat şi s‑au luat măsurile corespunzătoare. Şi ceilalţi din cei Cinci din Alamo?
— Se pare că Salkind a dispărut credem că în America Latină. Cobb a fost găsit spânzurat, cu propria lui mână, în garajul de lângă casă. Moir confirmă tot ce a recunoscut Scanlon.
— Nici un amănunt rămas aiurea, domnule Kelly?
— Nici unul pe care îl putem noi discerne, domnule Preşedinte. În timpul pe care l‑am avut la dispoziţie, am verificat tot ce există în manuscrisul domnului Quinn. Nume, date, locuri, ore, închirieri de maşini, bilete de avion, închirieri de apartamente, camere de hotel, vehicule utilizate, armele totul. Poliţia şi autorităţile de imigrare din Irlanda, Marea Britanie, Belgia, Olanda şi Franţa ne‑au trimis toate înregistrările. Se confirmă totul.
Preşedintele Cormack aruncă o scurtă privire spre fotoliul gol de pe partea dinspre el a mesei.
— Şi... fostul... fostul meu coleg?
Directorul FBI îi făcu un semn lui Philip Kelly.
— Ultimele trei pagini ale manuscrisului susţin că în noaptea respectivă între cei doi a avut loc o conversaţie asupra căreia nu există nici o confirmare, domnule Preşedinte. N‑avem.
Încă nici o urmă de domnul Quinn. Dar am verificat personalul de la casa din Georgetown. Şoferul oficial a fost trimis acasă pe motiv că maşina nu mai avea să fie folosită în acea noapte. Doi din personal îşi aduc aminte că au fost treziţi în jur de ora unu şi jumătate de sunetul uşilor de la garaj care se deschideau. Unul dintre ei s‑a uitat pe geam şi a văzut maşina ieşind în stradă. S‑a gândit că poate a fost furată, aşa că s‑a dus să‑şi trezească stăpânul. Plecase cu maşina.
Am cercetat toate acţiunile din portofoliul lui dat în administraţie şi există investiţii imense într‑o serie de contractori ai Apărării, ale căror acţiuni ar fi fără îndoială afectate de prevederile Tratatului Nantucket. E adevărat ceea ce susţine Quinn. Cât despre cele spuse de individ, n‑o să ştim niciodată. Pe Quinn poţi să‑l crezi sau nu.
Preşedintele Cormack se ridică.
— Atunci eu îl cred, domnilor. Eu da. Încetaţi urmărirea lui, vă rog. E un ordin administrativ. Vă mulţumesc pentru eforturi.
Plecă prin usa de pe peretele opus şemineului, trecu prin biroul secretarului său particular cerând să nu fie deranjat, intră în Cabinetul Oval şi închise uşa după el.
Se aşeză la locul lui de la biroul masiv de sub ferestrele cu tentă verzuie, din sticlă groasă de 12 cm rezistentă la gloanţe, care dau în Grădina Trandafirilor, şi se rezemă de fotoliul înalt rotativ. Trecuseră şaptezeci şi trei de zile de când se aşezase ultima oară în el.
Pe birou era o fotografie cu ramă de argint. Îl arăta pa Simon, o poză făcută la Yale în toamna dinainte de a pleca în Anglia. Avea douăzeci de ani pe atunci şi chipul tânăr îi era plin de vitalitate şi dor de viaţă, şi mari speranţe în viitor.
Preşedintele apucă poza cu ambele mâini şi se uită la ea multă vreme. În cele din urmă, deschise un sertar din stânga lui.
— La revedere, fiule, spuse el.
Aşeză fotografia cu faţa în jos în sertar, îl închise şi apăsă pe un buton al intercomului.
— Trimiteţi‑l pe Craig Lipton la mine, vă rog.
După sosirea secretarului de presă, Preşedintele îl anunţă că dorea o oră la televiziune în seara următoare, pe canalele principale şi în perioada de maximă audienţă, pentru a se adresa naţiunii.
Proprietara casei cu camere de închiriat din Alexandria regreta că îşi pierdea oaspetele canadian, domnul Roger Lefevre. Era atât de liniştit şi de manierat; nu‑i făcuse nici un necaz de nici un fel. Nu ca alţii pe care ar fi putut să îi numească.
În seara când venise şă‑şi încheie socotelile şi şă‑şi ia rămas bun, observă că îşi răsese barba. Era de acord; îl făcea să arate cu mult mai tânăr.
Televizorul din salon era deschis, ca întotdeauna. Bărbatul cel înalt rămase în uşă pentru a‑şi lua rămas‑bun. Pe ecran, un comentator cu chipul serios anunţa: „Doamnelor şi domnilor, Preşedintele Statelor Unite."
— Sunteţi sigur că nu vreţi să mai staţi puţin? întrebă proprietăreasa. O să vorbească Preşedintele. Se zice că bietul om o să‑şi dea singur demisia.
— Taxiul mă aşteaptă la uşă, îi răspunse Quinn. Trebuie să plec.
Pe ecran apăru chipul Preşedintelui Cormack. Stătea ferm la biroul lui din Cabinetul Oval, sub Marele Sigiliu. Nu prea mai fusese văzut de optzeci de zile şi telespectatorii îşi dădeau seama că arăta mai bătrân, mai tras la faţă, mai ridat decât cu trei luni în urmă. Dar privirea aceea sfârşită din fotografia care făcuse înconjurul lumii, chipul aşa cum stătuse lângă groapa din Nantucket, dispăruse. Se ţinea drept şi se uita ţintă în obiectivul camerei de luat vederi, stabilind un contact vizual direct, chiar dacă electronic, cu mai bine de o sută de milioane de americani şi mai multe milioane de oameni din toată lumea, legaţi la transmisie prin satelit. Nu era nici urmă de istoveală sau înfrângere în atitudinea lui; glasul îi era măsurat, grav dar ferm.