— Concetăţeni americani..., începu el.
Quin închise uşa de la intrare şi coborî treptele spre taxi.
— Dulles, spuse el.
Pe trotuare felinarele scânteiau de decoraţiile de Crăciun, Moş Crăciunii din magazine hohoteau cât puteau mai bine, cu tranzistoarele lipite de urechi. Şoferul se îndreptă spre sud‑vest pe autostrada Monumentul Henry Shirley pentru a o coti la dreapta pe Bariera Râului şi apoi din nou pe Centura capitalei.
După câteva minute, Quinn observă că un număr tot mai mare de şoferi trăgeau la marginea drumului ca să se concentreze asupra transmisiei din radiourile maşinilor. Pe trotuare începuseră să se formeze grupuri de oameni strânşi în jurul câte unui tranzistor. Şoferul taxiului alb cu albastru avea o pereche de căşti pe cap. Ajunşi în dreptul barierei, ţipă: „Căăă‑cat, omule, nu‑mi vine să cred ce aud."
Îşi întoarse capul, ignorând drumul.
— Vrei să pun la difuzor?
— O să prind reluarea mai târziu, îi răspunse Quinn.
— Pot să trag pe dreapta, omule.
— Mergi înainte, spuse Quinn.
La Dulles Internaţional, Quinn îşi plăti taxiul şi intră pe uşă îndreptându‑se spre ghişeul de prezentare al companiei British Airways. În sala de aşteptare, majoritatea pasagerilor şi jumătate din personal erau adunaţi în jurul unui televizor instalat pe un perete. Quinn găsi o funcţionară la ghişeu.
— Cursa doi‑zece spre Londra, spuse el dându‑i biletul.
Funcţionara îşi desprinse cu greu ochii de la televizor şi îi studie biletul, apăsând pe terminalul de pe birou ca să‑i confirme reţinerea locului.
— Schimbaţi la Londra pentru Malaga? întrebă ea.
— Exact.
Glasul lui John Cormack se auzea în holul neobişnuit de tăcut.
— Pentru a distruge Tratatul Nantucket, oamenii aceştia au crezut că trebuie să mă distrugă mai întâi pe mine...
Funcţionara îi emise tichetul de îmbarcare, cu ochii ţintă la ecran.
— Pot să trec spre plecare? întrebă Quinn.
— Oh... da, sigur... călătorie plăcută.
Dincolo de controlul imigrării exista o zonă de aşteptare cu un bar liber de taxe. În spatele barului era aşezat un alt televizor. Toţi pasagerii erau adunaţi într‑un grup şi urmăreau ecranul cu atenţie.
— Pentru că nu puteau să ajungă până la mine, mi‑au luat fiul, unicul meu fiu iubit, şi mi l‑au ucis.
La scaunele rulante, printre cei care se îndreptau spre Boeingul care aştepta, era un bărbat în uniformă roş‑alb‑albastră a companiei British Airways, cu un tranzistor. Nu vorbea nimeni. La intrarea în avion, Quinn îşi oferi tichetul de îmbarcare unui însoţitor de bord care îi arătă cu mâna spre clasa întâi. Quinn îşi permisese luxul folosindu‑se de ultimii bani ai ruşilor. Auzi glasul Preşedintelui venind dinspre scaunele rulante din spatele lui în timp ce îşi băga capul în cabină.
— Asta este ceea ce s‑a întâmplat. Acum s‑a isprăvit. Dar un lucru pot să vă promit, pe cuvânt de onoare. Concetăţeni americani, aveţi din nou un Preşedinte...
Quinn se aşeză în scaunul de lângă fereastră, îşi legă centura, refuză un pahar de şampanie şi ceru în loc nişte vin roşu. Acceptă un exemplar din Washington Post şi începu să‑l citească. Locul de lângă el, de la margine, rămase liber la decolare.
Boeingul 747 se ridică şi îşi întoarse botul spre Atlantic şi Europa. De jur împrejurul lui Quinn se auzea un zumzet emoţionat; pasagerii increduli discutau despre discursul prezidenţial care durase aproape o oră. Quinn stătea şi îşi citea ziarul în tăcere.
Articolul de fond de pe prima pagină anunţa emisiunea pe care tocmai o ascultase omenirea, asigurându‑şi cititorii că Preşedintele avea să se folosească de acest prilej pentru a informa întreaga lume că se va retrage din funcţie.
— Mai pot să vă ofer ceva, domnule, orice ar fi? spuse un glas tărăgănat în urechea lui.
Se întoarse şi zâmbi uşurat. Sam stătea pe interval, aplecată spre el.
— Doar pe tine, iubito.
Îşi împături ziarul şi şi-l puse în poală. Pe ultima pagină era o relatare pe care n‑o observă nici unul dintre ei. Anunţa, în ciudatul cod al celor ce scriau titlurile din ziare: spital de paraplegici primeşte 5 M.dol. fără nume.
Sam se aşeză în scaunul de la margine.
— Am primit mesajul dumneavoastră, domnule Quinn. Şi da, o să vin în Spania cu dumneavoastră. Şi da, o să mă mărit cu dumneavoastră.
— Bun, zise el. Urăsc de moarte nehotărârea.
— Locul ăsta unde trăieşti... cum arată?
— Locşor mărunt, căsuţe albe, bisericuţă veche, preoţel bătrân...
— Măcar să‑şi amintească vorbele din ceremonialul de căsătorie.
Îşi întinse braţele şi îi trase capul spre ea pentru un sărut prelung. Ziarul îi lunecă din poală şi căzu cu ultima pagină în sus. O stewardesă, zâmbind indulgent, îl ridică. Nu observă şi chiar dacă da tot n‑ar fi interesat‑o, editorialul de pe pagina respectivă. Era intitulat:
FUNERALII PRIVATE PENTRU SECRETARUL DE FINANŢE HUBERT REED:
CONTINUĂ MISTERUL EXCURSIEI TÂRZII DIN NOAPTE ÎN POTOMAC.
‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑