Nici cu tranzacţii barter nu avem cum să ne uşurăm situaţia. Peste 55% din ţiţeiul mondial se află în cinci ţări din Orientul Mijlociu, care au necesităţi infime faţă de resurse, şi în curând acestea vor ajunge să comande din nou. Din nefericire, în afară de arme şi câteva materii prime, mărfurile noastre sovietice nu prezintă nici un interes pentru Orientul Mijlociu, astfel că nu vom avea cum să încheiem tranzacţii barter pentru necesarul nostru de ţiţei. Va trebui să plătim în valută forte şi rece şi noi nu putem să ne permitem.
În cele din urmă există şi pericolul strategic de a depinde de o sursă externă de petrol, amplificat de caracterul şi comportamentul istoric al acestor cinci state din Orientul Mijlociu.
2. Am putea să ne reparăm şi să ne modernizăm facilităţile de producere a ţiţeiului pentru a realiza o eficienţă sporită şi a reduce astfel consumul nostru fără pierdere de beneficii. Facilităţile noastre de producţie sunt învechite şi într‑o stare generală foarte proastă, iar potenţialul de recuperare din rezervoarele principale, deteriorat continuu prin excesul de extracţie zilnică. Ar trebui să reproiectăm toate regiunile petrolifere, rafinăriile şi structura de conducte pentru a putea să mai extragem ţiţeiul încă o decadă. Ar trebui să începem această acţiune chiar acum iar resursele necesare sunt astronomice.
3. Am putea să ne concentrăm eforturile pentru corectarea şi modernizarea tehnologiei de extracţie a ţiţeiului de pe platformele marine. Arctica este regiunea cea mai promiţătoare pentru descoperirea de noi rezerve de ţiţei, dar problemele pe care le ridică extracţia sunt şi mai formidabile decât cele din Siberia. Nu avem nici o infrastructură de conducte de la locul extracţiei la utilizatorii finali; mai mult, programul de explorări a rămas cu cinci ani în urma planului. Şi, iarăşi, resursele necesare sunt pur şi simplu uriaşe.
4. Am putea reveni la gazele naturale, din care, după cum am menţionat, avem cele mai mari rezerve din lume, practic nelimitate. Dar ar trebui să investim în continuare fonduri masive în extracţie, tehnologie, personal calificat, infrastructura de conducte şi transformarea a sute de mii de uzine pentru utilizarea de gaze.
În încheiere, ajungem la întrebarea: De unde ar putea să provină resursele menţionate la opţiunile 2, 3 şi 4? Având în vedere necesitatea de a ne utiliza valuta străină pentru importul de grâne pentru hrănirea populaţiei şi angajamentul Politburoului de a cheltui restul pentru achiziţionarea tehnologiei de vârf din import, se pare că aceste resurse ar trebui găsite pe plan intern. Şi ţinând seama de angajarea Politburoului în modernizarea industrială, este evident că vor fi tentaţi să le caute în domeniul alocaţiilor militare.
Am onoarea de a rămâne, Tovarăşe Mareşal,
Piotr V. Kaminski, General Maior
Mareşalul Kozlov trase o înjurătură, închise dosarul şi îşi aţinti privirea jos în stradă. Volbura de gheaţă se oprise dar vântul era încă tăios; putea să‑i vadă pe trecătorii minusculi aflaţi cu opt etaje sub el cum îşi ţineau şepcile bine strânse pe cap, cu urechierele lăsate, zorindu‑se cu capetele plecate pe strada Frunze.
Cu patruzeci şi cinci de ani în urmă nu avea decât douăzeci şi doi de ani când, tânăr locotenent la Motoare/Puşti, năvălise în Berlin sub comanda lui Ciuikov şi se urcase pe acoperişul cancelariei lui Hitler ca să smulgă ultimul steag cu zvastică rămas acolo. Exista şi o fotografie de‑a lui în unele cărţi de istorie. De atunci se luptase să avanseze prin grade, pas cu pas. Servise în Ungaria în timpul revoltei din 1956, la graniţa de pe fluviu Ussuri cu China, în garnizoană în Germania de Răsărit, după aceea înapoi în ţară la Comandamentul Orientului Îndepărtat de la Habarovsk, la Înaltul Comandament de Sud de la Baku, şi de acolo la Cartierul General. Îşi îndeplinise toate îndatoririle. Îndurase nopţile geroase din avanposturile de la capătul imperiului; divorţase de o nevastă care refuzase să‑l urmeze şi îşi îngropase alta în Orientul Îndepărtat. Ajunsese să‑şi vadă o fiică măritată cu un inginer minier, nu cu un militar, aşa cum sperase el, şi privise neputincios cum fiul refuzase să îl urmeze în armată. Îşi petrecuse aceşti patruzeci şi cinci de ani privind cum Armata Sovietică se dezvoltase în ceea ce el considera că este cea mai rafinată forţă de luptă de pe întreaga planetă, dedicată apărării Rodinei, Patriei, şi distrugerii duşmanilor acesteia.
La fel ca mulţi alţi tradiţionalişti, Mareşalul Kozlov nutrea convingerea că într‑o bună zi toate armele acestea pe care masele de oameni ai muncii trudiseră ca să i le ofere aveau să ajungă să fie folosite, şi al dracului să fie el dacă avea de gând să permită ca nişte oameni sau nişte împrejurări să poată să‑i facă de râs Armata lui iubită atâta timp cât se afla el în funcţie. Era întru totul devotat Partidului nu s‑ar fi aflat acolo unde era dacă n‑ar fi fost dar dacă îşi închipuia cineva, fie ei chiar aceia care conduceau acum Partidul, că putea să scoată miliarde de ruble din bugetul militar, atunci se simţea obligat să‑şi restructureze devotamentul faţă de aceşti oameni.
Cu cât se gândea mai mult la paginile din încheierea raportului pe care îl ţinea în mână, cu atât era mai convins că, oricât de inteligent era Kaminski, tot îi scăpase o a cincea alternativă posibilă. Dacă Uniunea Sovietică ar fi putut să preia controlul politic într‑o sursă bogată în ţiţei, o palmă de pământ aflată acum în afara graniţelor ei... dacă ar fi putut importa în exclusivitate ţiţeiul acela la un preţ pe care şi‑l putea permite, adică dictat de ea... şi dacă ar fi făcut acest lucru înainte să ajungă să i se epuizeze propriul ei ţiţei...
Lăsă raportul pe masa de conferinţe şi traversă încăperea până la harta lumii care acoperea o jumătate din peretele opus ferestrelor. O studie cu atenţie, în timp ce minutele se scurgeau ticăind spre amiază. Şi ochii îi cădeau mereu pe aceeaşi palmă de pământ. În cele din urmă se întoarse la birou, reconectă intercomul şi îşi chemă aghiotantul.
— Spuneţi‑i Generalului Maior Zemskov să vină la mine acum, ordonă el.
Se aşeză în scaunul cu spătar înalt din spatele biroului, luă telecomanda de la distanţă şi activă ecranul televizorului din stânga sa.
Avionul prezidenţial al Statelor Unite se afla pe pistă, cu plinul făcut, gata de decolare. Era noul Boeing 747 care la începutul anului îl înlocuise pe mai vechiul şi de‑acum depăşitul Boeing 707; putea să ajungă de la Moscova apoi la Washington făniră nici o escală, performanţă de care vechiul 707 nu fusese capabil niciodată.
Membri ai Aripii 89 a aviaţiei de transporturi militare care se ocupă de paza şi întreţinerea navei prezidenţiale la Baza Militară Aeriană de la Andrews stăteau în jurul avionului în caz că vreun rus superentuziast ar fi încercat să ajungă atât de aproape încât să‑i poată ataşa ceva sau să arunce o privire în interior. Dar ruşii se purtau ca nişte oameni perfecţi, aşa cum fuseseră în toate cele trei zile cât durase vizita.
La câţiva metri de capătul aripii exista un podium, dominat de o tribună ridicată în centru, la care se afla Secretarul General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov, care se apropia de sfârşitul discursului de rămas‑bun. Lângă el, fără pălărie, cu părul cărunt zbârlit de adierea îngheţată, stătea vizitatorul său, John J. Cormack, preşedintele Statelor Unite ale Americii. Înşiraţi de ambele părţi se aflau ceilalţi doisprezece membri ai Politburoului.