The Negotiator. Negociatorul

În faţa podiumului se aflau o gardă de onoare a miliţiei, poliţia civilă a Ministerului de Interne, şi o alta a Directoratului Grăniceri din KGB. Într‑un efort de a adăuga o notă de obişnuit, două sute de ingineri, tehnicieni şi membri ai personalului de pe aeroport formau o mulţime pe cea de‑a patra latură, rămasă liberă, a pătratului. Dar punctul central pentru vorbitor îl reprezenta arsenalul de camere de televiziune, aparate de fotografiat şi reprezentanţi ai presei aşezaţi între cele două gărzi de onoare. Pentru că ocazia aceasta era de‑a dreptul memorabilă.

La scurt timp după inaugurarea sa în luna ianuarie, John Cormack, surprinzătorul câştigător al alegerilor din noiembrie, indicase că ar fi dorit să îl întâlnească pe liderul sovietic şi că ar fi fost chiar gata să vină la Moscova în acest scop. Mihail Gorbaciov nu întârziase să îşi dea acordul şi, spre marea sa satisfacţie, pe parcursul celor trei zile precedente, descoperise că acest universitar american, înalt, astringent, dar în esenţă foarte omenos, părea să fie un om pentru a împrumuta expresia doamnei Thatcher „cu care se pot face afaceri".

Astfel că, în ciuda tuturor sfaturilor consilierilor săi de securitate şi ideologici, se hotărâse să‑şi asume riscul şi să accepte cererea personală a Preşedintelui ca dânsul, americanul, să aibă permisiunea de a se adresa Uniunii Sovietice în transmisie televizată în direct fără a mai prezenta în prealabil spre aprobare manuscrisul discursului pe care avea să‑l ţină. Practic nici o transmisiune de televiziune sovietică nu se efectuează „în direct"; aproape tot ceea ce este prezentat este mai întâi tăiat, pregătit, verificat cu mare atenţie şi de‑abia după aceea trecut drept bun de consum.

Înainte de a accepta ciudata cerere a lui Cormack, Mihail Gorbaciov se consultase cu experţii Televiziunii de Stat. Aceştia se arătaseră la fel de surprinşi ca şi dânsul, dar îi arătaseră că, în primul rând, americanul nu avea să fie înţeles decât de o fracţiune infimă a cetăţenilor sovietici înainte de a li se prezenta traducerea (care putea să fie igienizată în caz că americanul ar fi mers prea departe) şi că, în al doilea rând, aveau posibilitatea ca să ţină cuvântarea americanului la o undă de opt sau zece secunde, în aşa fel încât transmisiunea (atât sunetul cât şi imaginea) să fie efectuată practic la câteva clipe după ce a avut loc; şi dacă acesta avea să meargă chiar prea departe, putea oricând să aibă loc o defecţiune bruscă. Până la urmă s‑a convenit că dacă Secretarul General ar dori o astfel de defecţiune, era suficient să se scarpine cu arătătorul pe bărbie iar tehnicienii aveau să se ocupe de restul. Bineînţeles că acest lucru nu avea cum să se aplice celor trei echipe ale televiziunilor americane şi nici celei a BBC‑ului din Marea Britanie, dar asta n‑avea, oricum, nici o importanţă pentru că materialul lor n‑avea să ajungă niciodată până la poporul sovietic.

În încheierea discursului său, Mihail Gorbaciov adresă câteva cuvinte pline de bunăvoinţă faţă de poporul american şi îşi exprimă speranţa neclintită de pace între SUA şi URSS, după care se întoarse înspre oaspetele său. John Cormack se ridică.

Rusul îi arătă cu un gest podiumul şi microfonul şi îi făcu loc aşezându‑se mai într‑o parte. Preşedintele se instală în spatele microfonului. Nu avea nici un fel de notiţe la vedere. Îşi înălţă doar capul, îşi îndreptă privirea drept în ochii camerei sovietice de luat vederi şi purcese să vorbească.

— Bărbaţi, femei şi copii din URSS, ascultaţi‑mă.

În biroul său, mareşalul Kozlov tresări în scaun, holbându‑se la ecran. Pe podium, Mihail Gorbaciov clipi brusc de mai multe ori până să îşi regăsească ţinuta. Într‑o cabină din spatele camerei sovietice de luat vederi, un tânăr care ar fi putut să treacă drept absolvent al Universităţii Harvard acoperi microfonul cu mâna şi îl întrebă ceva în şoaptă pe un funcţionar superior de lângă el, care îi răspunse printr‑o scuturare a capului. Pentru că John Cormack era departe de a vorbi englezeşte; ba chiar vorbea într‑o rusă foarte fluentă.

John Cormack nu cunoştea deloc limba rusă dar, înainte de a veni în URSS, memorase în intimitatea dormitorului său de la Casa Albă o cuvântare de cinci sute de cuvinte în limba rusă, exersându‑se prin înregistrări şi antrenament de vorbire până când ajunsese să poată ţine un discurs perfect fluent şi cu accent desăvârşit chiar dacă nu înţelegea nici un cuvânt din limba respectivă. Până şi pentru un fost profesor de la Ivy League era o performanţă întru totul remarcabilă.

— În urmă cu cincizeci de ani, ţara aceasta a voastră a fost invadată în timpul războiului. Bărbaţii voştri au luptat şi au murit pe câmpul de luptă sau au trăit ca lupii prin păduri. Femeile şi copiii v‑au trăit prin subterane şi s‑au hrănit cu te miri ce. Milioane dintre voi au pierit. Ţara v‑a fost devastată. Şi dacă acest lucru nu s‑a întâmplat niciodată în propria mea ţară, vă dau cuvântul meu de onoare că înţeleg foarte bine cât de mult puteţi să-l urâţi cu toţii şi cât de tare vă înspăimântă războiul pe voi.

Timp de patruzeci şi cinci de ani noi, ruşi şi americani deopotrivă, am construit ziduri care să ne despartă, cu nestrămutata convingere că agresorii au să fie ceilalţi. Şi am construit munţi munţi întregi de oţel, de arme, de tancuri, de nave şi de avioane şi de bombe. Iar zidurile de minciuni s‑au ridicat mereu mai înalte ca să justifice munţii de oţel. Mulţi susţin că avem nevoie de aceste arme pentru că într‑o bună zi vor fi necesare ca să ne distrugem unii pe ceilalţi.

„Noh, ia skazu: mi po‑idiom drughim putiom. "

Publicul de la Vnukovo fremătă aproape perceptibil. În afirmaţia „Dar eu zic: vom /trebuie să mergem pe un alt drum" pe care tocmai o făcuse. Preşedintele Cormack împrumutase o expresie a lui Lenin pe care o cunoşteau toţi şcolarii din URSS. În limba rusă put înseamnă potecă, drum, cale sau curs de urmat. Preşedintele îşi continuă apoi jocul de cuvinte revenind la înţelesul de „cale".

— Mă refer la calea către dezarmarea totală şi către pace. Nu avem decât o singură planetă pe care să trăim, şi încă una minunată. Nu putem decât ori să trăim pe ea împreună, ori să murim pe ea împreună.

Uşa de la cabinetul mareşalului Kozlov se deschise şi se închise la loc fără zgomot. Un alt ofiţer, de‑abia trecut de cincizeci de ani, un alt protejat al lui Kozlov, asul personalului de elaborare a strategiei, rămase lângă uşă urmărind în tăcere ecranul din colţul încăperii. Preşedintele american se apropia de încheierea discursului său.

— Drumul acesta nu va fi uşor. Va fi plin de obstacole şi de hârtoape. Dar la capătul lui se află pacea şi securitatea pentru noi toţi. Pentru că dacă fiecare avem destule arme pentru a ne apăra, dar nu destule pentru a ne ataca unii pe alţii, şi dacă fiecare suntem conştienţi de acest lucru şi vom putea să facem oricând verificări, atunci vom putea transmite copiilor şi nepoţilor noştri o lume cu adevărat lipsită de această spaimă îngrozitoare pe care am cunoscut‑o în ultimii cincizeci de ani. Şi dacă voi veţi consimţi să păşiţi pe această cale împreună cu mine, atunci eu, în numele poporului american, voi merge pe această cale împreună cu voi. Şi în semn de legământ, Mihail Sergheevici, îţi întind mâna mea.

Preşedintele Cormack se întoarse spre Preşedintele Gorbaciov şi îi întinse mâna dreaptă. Specialist şi el în domeniul relaţiilor publice, rusul nu mai avea altceva de făcut decât să se ridice şi să‑i întindă, la rândul său, mâna. Apoi, cu un zâmbet larg, îl cuprinse cu celălalt braţ pe american într‑o îmbrăţişare strânsă.