— Şefule, avem companie.
Vreo cincizeci de oameni coborau în vale şi se îndreptau spre casă din toate părţile, toţi cu cizme până la genunchi, toţi în albastru, vreo doisprezece cu alsacieni care se zbăteau în lesă. Într‑un şopron de afară, un Rottweiler îşi urla furia împotriva intruşilor. Un Range Rover cu însemne albastre se îndreptă hurducăindu‑se pe alee şi se opri la trei metri de uşa spartă. Din el coborî un bărbat de vârstă mijlocie, în albastru, strălucind de nasturi şi insigne, cu un chipiu ascuţit şi plin de fireturi pe cap. Pătrunse în hol fără o vorbă, intră în bucătărie şi se uită la cei patru prizonieri.
— Foarte bine, vi‑i predăm dumneavoastră acum, zise Brown. E aici pe undeva. Şi ticăloşii ăştia ştiu unde.
— Exact, întrebă bărbatul în albastru, cine sunteţi dumneavoastră?
— Da, bineînţeles.
Kevin Brown îşi scoase legitimaţia Biroului. Englezul o studie cu atenţie şi i‑o dădu îndărăt.
— Uite ce este, zise Brown, ce‑am făcut noi...
— Ce‑aţi făcut dumneavoastră, domnule Brown, este că mi‑aţi dat peste cap cea mai mare operaţiune de arestare a unor traficanţi de droguri pe care urma să o realizeze ţara asta, şi acum mă tem că n‑o s‑o mai realizeze niciodată. Oamenii de aici sunt nişte rotiţe neînsemnate, plus chimistul. Peştii cei mari trebuiau să vină cu transportul lor de pe o zi pe alta. Acum vreţi, vă rog, să vă întoarceţi la Londra?
La ora aceea, Steve Pyle se găsea cu domnul Al‑Haroun în biroul acestuia din urmă de la Jiddah, unde sosise cu avionul în urma unui telefon neliniştitor.
— Ce a luat exact? întrebă el pentru a patra oară.
Domnul Al‑Haroun ridică din umeri. Americanii ăştia erau şi mai şi decât europenii, într‑o grabă permanentă.
— Vai, eu nu sunt expert în maşinăriile astea, îi spuse el, dar paznicul de noapte zice...
Se întoarse spre paznicul de noapte saudit şi îi turui ceva în arabă. Omul îi răspunse întinzându‑şi mâinile pentru a arăta ce dimensiune avea ceva.
— Zice că în noaptea când i‑am dat înapoi paşaportul domnului Laing, cu modificarea respectivă, tânărul şi‑a petrecut cea mai mare parte a timpului în sala computerelor şi a plecat înaintea zorilor cu o mare cantitate de formulare. S‑a întors la program la ora normală, fără ele.
Steve Pyle se întoarse la Riad foarte îngrijorat. Să‑şi ajute ţara şi guvernul era foarte bine, dar lucrul ăsta n‑avea cum să se vadă la o revizie contabilă internă. Ceru să se întâlnească urgent cu colonelul Easterhouse.
Specialistul în probleme arabe îl ascultă calm, clătinând din cap de mai multe ori.
— Crezi că a ajuns la Londra? întrebă el.
— Nu ştiu cum o fi făcut, dar unde naiba ar putea să fie în altă parte?
— Hmm! Pot să am acces la computerul dumitale câtva timp?
Colonelul stătu patru ore la pupitrul computerului central din Riad. Treaba nu era grea deoarece avea toate codurile de acces. Când termină, toate înregistrările computerizate erau şterse şi un nou dosar era creat.
Nigel Cramer primi un raport telefonic din Bedford pe la mijlocul dimineţii, cu mult înaintea sosirii raportului scris. Când sună să‑l anunţe pe Patrick Seymour, era incandescent de mânie. Brown şi echipa lui se aflau încă pe şoseaua de sud.
— Patrick, am avut întotdeauna relaţii al dracului de bune, dar asta e o ofensă strigătoare la cer. Cine dracului se crede? Unde dracului crede că se află?
Seymour era pus într‑o situaţie imposibilă. Petrecuse trei ani ca să clădească excelenta colaborare dintre Birou şi Yard moştenită de la predecesorul său Darrel Mills. Urmase personal cursuri în Anglia şi aranjase ca unii şefi ai Metropolitanei să viziteze clădirea Hoover pentru a se forma relaţiile acelea de la om la om care, în caz de criză, pot să înlocuiască kilometri întregi de bandă roşie.
— Ce s‑a întâmplat exact la fermă? întrebă el.
Cramer se calmă şi începu să‑i povestească. Cu luni în urmă, Yardul fusese înştiinţat că o importantă reţea de traficanţi de droguri îşi stabilea o nouă şi solidă bază de operaţii în Anglia. După investigaţii meticuloase, fusese indicată ferma unde era această bază. Oamenii din Brigada operaţiuni ascunse a propriului său departament O.S. o supraveghease mai multe săptămâni, în colaborare cu poliţia din Bedford. Individul pe care voiau să‑l prindă era un ţar al heroinei născut în Noua Zeelandă, urmărit şi în alte vreo zece ţări, dar lunecos ca un ţipar. Vestea bună era că acesta avea să sosească împreună cu un însemnat transport de cocaină care urma să fie prelucrată, tăiată şi distribuită; vestea proastă era că acum individul nu mai avea să se apropie niciodată de locul respectiv.
— Regret, Patrick, dar va trebui să apelez la ministrul de interne ca să ceară Wasinghtonului să‑l cheme înapoi.
— Păi, dacă trebuie, trebuie, zise Seymour.
Când puse receptorul în furcă îşi spuse în sinea lui: Foarte bine şi faci.
Cramer mai avea o sarcină, încă şi mai urgentă. De a opri toate relatările care apăreau în toate publicaţiile sau la radio şi la televiziune. În dimineaţa respectivă trebuise să facă un apel deosebit la bunăvoinţa extremă a proprietarilor şi redactorilor din mediile de informare.
Comitetul din Washington primi raportul lui Seymour la prima ora 7.00 dimineaţa întrunire de peste zi.
— Ascultaţi, a prins un fir important şi l‑a urmat până la capăt, protestă Philip Kelly.
Don Edmonds îi aruncă o privire de avertizare.
— Trebuia să fi cooperat cu Scotland Yardul, spuse secretarul de stat. N‑avem nevoie să ne stricăm relaţiile cu autorităţile britanice în clipa de faţă. Ce dracu' am să‑i spun lui Sir Harry Marriott atunci când o să‑mi ceară înlăturarea lui Brown?
— Uite ce e, spuse secretarul de finanţe Reed, de ce să nu le propui un compromis? Brown a dat dovadă de prea mult zel şi noi regretăm. Dar credem că în curând Quinn şi englezii au să asigure eliberarea lui Simon Cormack. Când se va întâmpla aceasta, o să avem nevoie de un grup puternic care să escorteze băiatul până acasă. Brown şi echipa lui pot să primească aprobarea să mai rămână câteva zile tocmai ca să îndeplinească această sarcină. Să zicem, până la sfârşitul săptămânii?
Jim Donaldson îl aprobă clătinând din cap.
— Da, s‑ar putea ca Sir Harry să accepte asta. Apropo, cum se mai simte Preşedintele?
— Îşi revine în fire, îi răspunse Odell. E foarte optimist. I‑am spus acum o oră că Quinn a obţinut o nouă dovadă că Simon e în viaţă şi, după toate aparenţele, în bună stare a şasea oară când Quinn le‑a cerut răpitorilor să dovedească acest lucru. Ce se aude cu diamantele, Morton?
— Gata până la apusul soarelui, spuse Stannard.
— Pregăteşte o păsărică rapidă care să stea gata de plecare, zise vicepreşedintele Odell.
Stannard dădu din cap şi îşi notă.
Andy Laing obţinu în sfârşit întrevederea cu revizorul intern chiar în ziua aceea, după ora prânzului. Omul era şi el american şi fusese într‑un turneu pe la sucursalele europene pe parcursul ultimelor trei zile.
Ascultă cu seriozitate şi din ce în ce mai multă uimire ceea ce avea de povestit tânărul funcţionar bancar din Jiddah şi cercetă formularele computerizate de pe biroul său cu un ochi experimentat. După ce acesta îşi termină relatarea, se rezemă de spătar, îşi umflă obrajii şi expiră zgomotos.
— Dumnezeule, dar astea sunt nişte acuzaţii foarte grave de fapt. Şi da, par să fie susţinute de suficient de multe dovezi. Unde stai la Londra?
— Am un apartament în Chelsea, îi răspunse Laing. Stau în el de când am venit. Din fericire, chiriaşii mei s‑au mutat din el acum două săptămâni.