Revizorul îşi notă adresa şi numărul de telefon.
— Va trebui să mă consult cu directorul general de aici, poate chiar şi cu preşedintele din New York. Înainte să‑l înfruntăm pe Steve Pyle. Stai pe lângă telefon vreo două zile.
Ceea ce nu ştia nici unul din ei era că în sacul cu corespondenţa din Riad care sosise în dimineaţa aceea se afla o scrisoare confidenţială a lui Steve Pyle, adresată directorului general pentru Operaţii în străinătate, cu sediul la Londra.
***
Presa britanică îşi ţinu cuvântul, dar Radio Luxemburg îşi are sediul la Paris şi pentru ascultătorii săi francezi ocazia de-a relata despre altercaţia de mâna‑ntâi dintre vecinii anglo‑saxoni de la apus era mult prea bună pentru a fi irosită.
De unde provenea această informaţie n‑avea să se stabilească niciodată, doar că sosise prin telefon şi era anonimă. Dar fusese verificată de biroul de la Londra, care confirmase că tăcerea adâncă a poliţiei din Bedford îi dădea credibilitate. Aveau o zi cu puţine ştiri, aşa că o transmiseră în buletinul de la ora patru.
Quinn aflase şi el deja, adevărată mană cerească pentru că avea astfel timp să‑şi pregătească un răspuns în caz că Zack i‑ar fi telefonat. Ceea ce acesta şi făcu, puţin înainte de ora 19.00, înecându‑se de furie.
— Ticălos mincinos ce eşti. Ziceai că n‑au să fie nici un fel de măscărici cowboy de la poliţie sau de prin alte părţi. M‑ai minţit ca un nemernic...
Quinn protestă că habar n‑avea despre ce îi vorbea ar fi fost prea de tot să ştie toate amănuntele dinainte. Zack îl puse la curent în trei propoziţii furibunde.
— Dar n‑are nici o legătură cu tine, îi strigă Quinn. Broscarii au dat‑o în bară, ca de obicei. Au dat greş cu o arestare de la ALA. Îi ştii pe Rambo ăştia de la Agenţia de aplicare a legii antidrog ei au făcut‑o. Nu te căutau pe tine căutau cocaină. A fost un tip de la Scotland Yard pe la mine acum o oră şi făcea spume pe chestia asta. Pentru numele lui Dumnezeu. Zack, ştii cum sunt mediile de informare. Dacă e să te iei după ele, Simon a fost reperat în opt sute de locuri diferite şi tu ai fost prins de cel puţin cincizeci de ori până acum.
Suna plauzibil. Quinn conta pe faptul că Zack îşi petrecuse trei săptămâni citind kilometri de inepţii fără nici o bază apărute în diferitele publicaţii şi că îşi formase deja un sănătos dispreţ faţă de presă. În cabina de la depoul de autobuze din Linslade, acesta se calmă. Timpul de stat la telefon i se apropia de sfârşit.
— Ar fi mai bine să nu fie adevărat, Quinn. Mult mai bine, zise el şi închise.
Sam Somerville şi Duncan McCrea erau livizi de spaimă la terminarea convorbirii.
— Unde sunt nenorocitele alea de diamante? întrebă Sam.
Aveau însă să vină lucruri şi mai rele. La fel ca majoritatea celorlaltor ţări, Marea Britanie are şi ea o serie de programe de dimineaţă, un talmeş‑balmeş de flecăreală fără minte din partea prezentatorului, muzică pop, ştiri pe scurt şi banalităţi ale ascultătorilor care dădeau telefoane. Ştirile sunt extrase de ultimă oră preluate din imprimantele agenţiilor de ştiri, reformulate în grabă de nişte subredactori de calitate inferioară şi aruncate sub nasul disc jockeyului. Ritmul este atât de rapid, încât nu are loc nici o cercetare şi reverificare atentă, aşa cum au obiceiul să facă reporterii specializaţi ai „greilor" de duminică.
Glasului american care sună la supra‑aglomeratul oficiu de ştiri pentru programul. „Bună dimineaţa" prezentat de Radio City, îi răspunse o începătoare care, mai târziu, avea să recunoască plângând că nici nu‑i trecuse prin cap să pună la îndoială afirmaţia că era consilierul de presă al ambasadei SUA, care transmitea un comunicat autentic. După numai şaptezeci de secunde, acesta era transmis în eter de glasul plin de emoţie al prezentatorului.
Nigel Cramer nu‑l auzi, însă fiica lui, adolescentă, da.
— Tăticule, îi strigă ea de la bucătărie, o să‑i prindeţi astăzi?
— Să‑i prindem pe cine? o întrebă tatăl, îmbrăcându‑se de plecare în hol. Maşina oficială îl aştepta la colţ.
— Pe răpitori ştii tu.
— Mă îndoiesc. De ce mă întrebi?'
— Aşa zice la radio.
Cramer simţi că parcă îl lovise cineva la plex. Se întoarse din uşă şi intră în bucătărie. Fata prăjea pîine.
— Ce a spus exact la radio? o întrebă el cu glasul înţepenit.
Aceasta îi relată. Că urma să se efectueze schimbul răscumpărarea contra lui Simon Cormack în cursul zilei şi că autorităţile erau încredinţate că răpitorii aveau să fie prinşi cu toţii pe parcursul acestei efectuări. Cramer alergă la maşină, luă receptorul de pe bord şi începu să dea o serie de telefoane disperate în timp ce maşina îl transporta în cea mai mare goană.
Era prea târziu. Zack nu ascultase programul, sud‑africanul însă da.
CAPITOLUL NOUĂ
Telefonul lui Zack sosi mai târziu ca de obicei la ora 10.20 dimineaţa. Dacă în ziua precedentă fusese înfuriat de raidul asupra fermei din Bedfordshire, acum era aproape turbat şi în pragul isteriei.
Nigel Cramer avusese timp să‑l avertizeze pe Quinn, din maşina cu care gonea spre Scotland Yard. Când Quinn lăsă din mână receptorul, Sam îl văzu pentru prima oară vizibil zdruncinat. Se plimbă prin apartament în tăcere; ceilalţi doi stăteau şi îl urmăreau înfricoşaţi. Auziseră esenţa celor comunicate de Cramer la telefon şi aveau senzaţia că, pe undeva, totul avea să dea greş.
Aşteptând să sune telefonul direct, neştiind dacă răpitorii ascultaseră sau nu emisiunea de la radio sau cum aveau să reacţioneze în caz că da, Sam simţea că o apucă greaţa de atâta încordare. Când telefonul sună în sfârşit, Quinn răspunse cu obişnuitul său calm şi bună dispoziţie. Zack nici măcar nu‑şi mai bătu capul cu preambuluri.
— Ei bine, de data asta ai dat‑o al dracului de rău în bară, yankeu împuţit. Mă crezi idiot, nu‑i aşa? Ei bine, fraierul eşti tu, amice. Pen'că o să arăţi ca un fraier pe cinste când o să‑ngropi stârvul lui Simon Cormack.
Quinn mimă convingător şocul şi uluirea.
— Zack, despre ce naiba vorbeşti? Ce nu‑i în regulă?
— Termină, urlă răpitorul, ridicându‑şi glasul lui grosolan. Dacă n‑ai ascultat ştirile, atunci întreabă‑i pe amicii tăi de la poliţie. Şi nu mai tot spune că‑i o minciună a venit chiar de la blestemata ta de ambasadă.
Quinn îl convinse pe Zack să‑i spună ce auzise, cu toate că ştia prea bine şi el. Povestirea îl făcu pe Zack să se calmeze uşor; şi timpul i se apropia de sfârşit.
— Zack, e o minciună, un fals. Orice schimb va fi doar între tine şi mine, amice. Singuri şi neînarmaţi. Fără dispozitive de aflare a direcţiei, fără trucuri, fără poliţie, fără soldaţi. Tu dictezi termenii, locul, timpul. Numai aşa o să accept eu.
— Da, bine, e prea târziu. Oamenii tăi vor un stârv, asta au să şi aibă.
Era gata să închidă. Pentru ultima oară. Quinn ştia că dacă se întâmpla lucrul acesta, totul avea să se isprăvească. Peste zile sau săptămâni, cineva avea să intre într‑o casă sau apartament de pe undeva, un om de serviciu, un îngrijitor, un agent imobiliar, şi el avea să fie acolo. Unicul fiu al Preşedintelui, împuşcat în cap, sau sugrumat, pe jumătate descompus...
— Zack, te implor, mai stai numai câteva secunde.
Pe chipul lui Quinn sudoarea se scurgea şiroaie, prima dată când arăta încordarea intensă pe care o strânsese în sine în aceste ultime douăzeci de zile. Ştia cât de aproape se afla de dezastru.
În centrala din Kensington, un grup de tehnicieni Telecom şi ofiţeri de poliţie se uitau la monitoare şi ascultau delirul care curgea ca un torent pe fir; în strada Cork, sub trotuarele elegantului Mayfair, patru oameni de la MI‑5 erau înţepeniţi în fotolii, nemişcaţi în faţa furiei turbate care ţâşnea dinspre vorbitor în încăpere şi banda se învârtea singură în tăcere.