La ambasada SUA din Grosvenor Square erau doi tehnicieni ELINT şi trei agenţi FBI, plus Lou Collins de la CIA şi reprezentantul FBI‑ului; Patrick Seymour. Ştirea transmisă Ia emisiunea de dimineaţă îi adunase pe toţi acolo, presimţind ceva de genul celor auzite acum ceea ce nu făcea nicidecum ca lucrurile să stea mai bine.
Faptul că toate posturile de radio ale naţiunii, inclusiv Radio City, denunţaseră cale de două ore apelul fals de la ora micului dejun era neesenţial. Ştiau cu toţii lucrul acesta; puteau să repudieze scurgerea de informaţii cât le poftea inima de schimbat tot nu se mai schimba nimic. Aşa cum spusese Hitler, minciuna cea mare este cea care e crezută.
— Te rog, Zack, lasă‑mă să vorbesc personal cu Preşedintele Cormack. Încă douăzeci şi patru de ore, numai atât. După atâta vreme, nu arunca totul pe apa sâmbetei. Preşedintele are autoritatea să le ordone cretinilor ăstora să plece de aici şi să lase totul doar în seama ta şi a mea. Numai noi doi suntem singurii în care poate avea încredere că o să facem bine lucrurile. Tot ce‑ţi cer, după douăzeci de zile, este încă una doar. Douăzeci şi patru de ore. Zack, numai atât.
Pe fir urmă o pauză. Undeva, pe străzile din Aylesbury, Buckinghamshire, un tânăr agent de poliţie se îndrepta cu pas normal spre şirul de cabine telefonice.
— La ora asta, mâine, zise Zack în cele din urmă şi închise.
Plecă din cabină şi de‑abia dăduse colţul când, de pe o alee, se ivi poliţistul în civil care aruncă o privire spre cabine. Toate erau goale. Pierduse ocazia de a‑l zări pe Zack cu opt secunde.
Quinn puse receptorul în furcă, se îndreptă spre canapeaua lungă, se întinse pe ea cu mâinile strânse sub cap şi rămase cu ochii aţintiţi în tavan.
— Domnule Quinn, i se adresă McCrea şovăielnic.
În ciuda repetatelor asigurări că putea să uite de „domnule", tânărul agent CIA, timid, insista să‑l trateze pe Quinn ca pe profesorul lui de la liceu.
— Taci din gură, spuse Quinn răspicat.
Uluit, McCrea, care era pe cale să‑l întrebe dacă voia cafea, se retrase în bucătărie şi o pregăti pentru orice eventualitate. Cel de‑al treilea telefon, cel „obişnuit", începu să sune. Era Cramer.
— Ei bine, am auzit cu toţii, zise el. Cum te simţi?
— Terminat, îi răspunse Quinn. Vreo veste despre sursa emisiunii?
— Nu încă, spuse Cramer. Subredactora care a răspuns la telefon e încă la poliţia din Holborn. Jură că era un glas american, dar ce ştie ea? Jură că omul şi l‑a făcut să sune convingător de oficial, ştia cum să vorbească. Vrei o transcriere a emisiunii?
— Cam târziu acum, spuse Quinn.
— Ce‑ai de gând să faci? îl întrebă Cramer.
— Să mă rog puţin. O să mă gândesc la ceva.
— Noroc. Trebuie să mă duc la Whitehall acum. Păstrăm legătura.
Urmă ambasada. Seymour. Felicitări pentru felul în care se descurcase Quinn... Dacă putea face ceva... Asta‑i nenorocirea, se gândi Quinn. Cineva face al dracului de prea mult. Dar nu i‑o spuse cu voce tare.
Era la jumătatea cafelei când îşi ridică picioarele de pe canapea şi dădu telefon la ambasadă. I se răspunse imediat de la subsol. Tot Seymour.
— Vreau un telefon pe un fir sigur cu vicepreşedintele Odell, spuse Quinn, şi îl vreau acum.
— Ăă, uite, Quinn, Washingtonul tocmai este alertat despre ce s‑a întâmplat aici. Au să primească benzile imediat. Mă gândesc că ar trebui să‑i lăsăm să audă ce s‑a întâmplat şi să discute...
— Ori vorbesc cu Michael Odell în zece minute, ori îl sun pe linia obişnuită, spuse Quinn, alegându‑şi cu grijă cuvintele.
Seymour reflectă. Linia obişnuită era nesigură. ASN avea să prindă convorbirea cu sateliţii lor; CGSM britanic avea să afle şi el. Şi ruşii...
— O să iau legătura şi o să‑i cer să accepte telefonul tău, zise Seymour.
Peste zece minute Michael Odell era la telefon. Era ora 6.15 dimineaţa la Washington; se afla încă la locuinţa lui de la Observatorul Marinei. Dar fusese trezit cu o jumătate de oră în urmă.
— Domnule vicepreşedinte, îi spuse Quinn cu glas egal, aveţi o oglindă la îndemână?
Urmă o pauză uluită.
— Da, cred că da.
— Dacă vă uitaţi în ea, puteţi să vă vedeţi nasul de pe chip, nu?
— Ia ascultă, ce‑i asta? Da, bine, pot să‑mi văd nasul.
— Tot aşa de sigur cum îl vedeţi, Simon Cormack o să fie omorât în douăzeci şi patru de ore...
Lăsă vorbele să pătrundă în mintea omului şocat care stătea pe marginea patului său din Washington.
— ...dacă nu...
— Foarte bine, Quinn, spune ce ai de spus.
— Dacă nu primesc pachetul cu diamante, în valoare comercială de două milioane, în mâinile mele, aici, până la răsăritul soarelui la Londra, mâine. Apelul acesta a fost înregistrat ca document. Bună ziua, domnule vicepreşedinte.
Închise telefonul. La celălalt capăt, timp de câteva minute, vicepreşedintele Statelor Unite ale Americii folosi un limbaj care l‑ar fi făcut să‑şi piardă voturile majorităţii morale, dacă aceşti buni cetăţeni ar fi avut ocazia să îl audă. După ce se răcori, chemă centrala.
— Fă‑mi legătura cu Morton Stannard, spuse el. Acasă, oriunde o fi. Dar fă‑mi legătura.
Andy Laing fu surprins că era chemat înapoi la bancă atât de repede. Întrevederea fusese fixată pentru ora unsprezece dimineaţa, dar el ajunse cu zece minute mai devreme. Fu poftit însă nu în biroul revizorului intern, ci în cel al directorului general. Revizorul era alături de director. Funcţionarul superior îi făcu semn lui Laing să se aşeze în faţa biroului, fără să‑i adreseze nici un cuvânt. Se ridică, se duse la fereastră, se uită o vreme peste turnurile din City, se întoarse şi începu să vorbească. Glasul îi era grav şi glacial.
— Ieri, domnule Laing, ai venit să‑l vezi pe colegul meu aici de faţă, după ce ai plecat din Arabia Saudită prin ce mijloace ai avut la dispoziţie, şi ai făcut unele acuzaţii grave cu privire la integritatea domnului Steve Pyle.
Laing era îngrijorat. Domnul Laing? Unde era Andy? îşi spuneau întotdeauna pe numele mic la bancă, făcea parte din atmosfera familială asupra căreia insistau cei din New York.
— Şi am adus un teanc de formulare scoase din computer cu care să‑mi susţin descoperirea, spuse el precaut, dar simţea că i se stringe stomacul. Ceva nu era în regulă. Directorul general făcu un semn de respingere cu mâna la menţiunea dovezilor de către Laing.
— Ieri am primit şi o scrisoare amănunţită de la Steve Pyle. Astăzi am avut o îndelungată conversaţie telefonică. Pentru mine este cât se poate de limpede, ca şi pentru revizorul intern de aici de faţă, că eşti un ticălos, Laing, şi un delapidator.
Lui Laing nu‑i venea să‑şi creadă urechilor. Aruncă o privire cerând sprijin de la contabil. Omul se uita în tavan.
— Mi s‑a povestit tărăşenia, continuă directorul. Toată tărăşenia. Toată tărăşenia adevărată.
În caz că Laing nu avea idee despre ce era vorba, îi povesti tânărului ceea ce ştia de‑acum cu certitudine că era adevărat. Laing delapidase bani din contul unui client, Ministerul Lucrărilor Publice. Nu o sumă mare în termeni saudiţi, dar destul; 1% din fiecare factură plătită de minister contractorilor. Domnul Amin, din nefericire, nu observase cifrele; dar domnul Al‑Haroun văzuse cifrele eronate şi îl alertase pe domnul Pyle.
Directorul general din Riad, într‑un exces de devotament, încercase să apere cariera lui Laing, insistând doar ca suma sustrasă să fie pusă înapoi, până la ultimul rial, în contul ministerului, ceea ce se şi făcuse.