Răspunsul lui Laing la acest gest de extraordinară solidaritate din partea unui coleg, în furia sa nemăsurată de a fi pierdut banii, fusese de a‑şi petrece o noapte întreagă în sucursala Jiddah ca să falsifice registrele pentru a „dovedi" că o sumă mult mai mare fusese delapidată chiar cu colaborarea lui Steve Pyle în persoană.
— Dar banda pe care am adus‑o cu mine, protestă Laing.
— Falsuri, bineînţeles. Avem înregistrările reale aici. Azi dimineaţă am dat ordin computerului nostru central să intre în computerul din Riad şi să verifice. Înregistrările adevărate sunt acum aici, pe biroul meu. Ele arată limpede ce s‑a întâmplat. Cei 1% pe care i‑ai furat au fost puşi la loc. Nu lipseşte nici un alt ban. Reputaţia băncii în Arabia Saudită a fost salvată, mulţumim lui Dumnezeu sau, mai degrabă, să‑i mulţumim lui Steve Pyle.
— Dar nu‑i adevărat, protestă Laing prea ascuţit. Delapidarea pe care Pyle o comitea împreună cu asociatul lui necunoscut era de zece la sută din plăţile ministerului.
Directorul general se uită împietrit la Laing şi apoi la dovezile proaspăt sosite de la Riad.
— Al, întrebă el, vezi vreo înregistrare că s‑au luat zece la sută?
Contabilul negă clătinând din cap.
— Ar fi absurd, în orice caz, zise el. La sumele uriaşe mânuite, 1% mai poate fi ascuns într‑un minister mare de pe acolo. Dar 10% niciodată. Revizia anuală din aprilie ar fi descoperit potlogăria. Şi atunci unde ai fi fost? Într‑o împuţită de celulă saudită, pe vecie. Putem presupune, nu‑i aşa, că guvernul saudit va mai fi acolo şi la primăvară, nu crezi?
Directorul general surâse glacial. Era cât se poate de evident.
— Ba da. Mă tem, zise în încheiere revizorul, că e un caz încheiat. Domnul Pyle nu ne‑a făcut numai nouă o mare favoare, ţi‑a făcut şi dumitale una, domnule Laing. Te‑a salvat de la o lungă condamnare la închisoare.
— Ceea ce cred că probabil şi meriţi, spuse directorul. În orice caz, noi n‑avem cum să facem aşa ceva. Şi nu ne place scandalul. Noi furnizăm personal multor bănci din lumea a treia şi n‑avem nevoie de nici un scandal. Dar dumneata, domnule Laing, nu mai faci parte din personalul băncii. Scrisoarea de demitere e în faţa dumitale. Bineînţeles că n‑o să primeşti nici un ban de preaviz şi nici vorbă de referinţe. Acuma te rog să pleci.
Laing ştia că era o sentinţă: n‑avea să mai lucreze niciodată la nici o bancă din lume. După şaizeci de secunde se găsea pe trotuarul din strada Lombard.
La Washington, Morton Stannard ascultase delirul lui Zack înregistrat pe banda care se derula pe masa de conferinţe din Sala operativă.
Ştirile despre iminentul schimb de la Londra, reale sau nu, galvanizaseră presa din Washington, a cărei frenezie renăscuse. Încă dinainte de ivirea zorilor, Casa Albă fusese inundată de telefoane care cereau amănunte, iar purtătorul de cuvânt era din nou la capătul puterilor.
La terminarea benzii, cei opt membri prezenţi rămaseră muţi de indignare.
— Diamantele, se răsti Odell. Faci promisiuni după promisiuni. Unde dracu' sunt?
— Sunt gata, îi răspunse prompt Stannard. Îmi cer scuze pentru optimismul meu exagerat de la început. Nu mă pricep deloc la chestii de genul ăsta credeam că durează mai puţin ca să faci rost de un astfel de lot. Dar sunt gata aproape douăzeci şi cinci de mii de pietre amestecate, toate autentice, şi evaluate la două milioane de dolari puţin peste.
— Unde sunt? întrebă Hubert Reed.
— În seiful şefului de birou al Pentagonului din New York, biroul care se ocupă cu achiziţionarea de sisteme de pe Coasta de Est. Din motive evidente este un seif foarte sigur.
— Şi cum facem cu transportul lor la Londra? întrebă Brad Johnson. Eu propun să ne folosim de una din bazele noastre aeriene din Anglia. N‑avem nevoie de probleme cu presa la Heathrow sau cine ştie ce alte chestii de soiul ăsta.
— Eu am întâlnire cu un expert superior de la aviaţia militară peste o oră, spuse Stannard. El o să ne sfătuiască asupra celei mai bune modalităţi de a face să ajungă pachetul acolo.
— O să ne trebuiască o maşină a Companiei care să le ia de la aeroport şi să le ducă la Quinn în apartament, spuse Odell. Lee, ocupă‑te tu de asta. La urma urmelor, apartamentul e al tău.
— Nici o problemă, îl asigură Lee Alexander de la CIA. O să‑l pun pe Lou Collins să le ia chiar el de la baza aeriană, imediat după aterizare.
— Până mâine în zori, ora Londrei, spuse vicepreşedintele. La Londra, în Kensington, până în zori. Ştim ceva despre amănuntele schimbului?
— Nu, îi răspunse directorul FBI‑ului. Fără îndoială că Quinn o să pună la punct toate amănuntele, în colaborare cu oamenii noştri.
Aviaţia militară a SUA propuse ca pentru traversarea Atlanticului să se folosească un avion de vânătoare cu un singur loc, un F‑l5 Eagle (Vultur).
— E numai bun dacă îl dotăm cu pachete FAST, îi spusese generalul de aviaţie lui Stannard la Pentagon. Trebuie să predăm pachetul la baza gărzii naţionale a forţelor aeriene de la Trenton, New Jersey, cel târziu până la ora 14.00.
Pilotul ales pentru misiune era un locotenent‑colonel experimentat, cu mai bine de şapte mii de ore de zbor pe F‑l5 la activul său. Până la sfârşitul dimineţii, Eagle de la Trenton a fost verificat şi alimentat ca niciodată în tot timpul existenţei sale, iar pachetele FAST au fost introduse în compartimentele de admisie a aerului de la babord şi tribord. Aceste pachete, în ciuda numelui, nu făceau să crească viteza avionului Eagle; acronimul vine de la „combustibil şi senzor tactic" şi sunt de fapt compartimente pentru combustibil suplimentar în cazul zborurilor la mare distanţă.
În mod normal, Eagle duce 10.500 kg de combustibil, ceea ce îi oferă o independenţă de zbor de 2.878 de mile; cele 2.000 kg de combustibil suplimentar din fiecare pachet FAST o ridică la 3.450 mile.
În sala de navigaţie, colonelul Bowers îşi studie planul de zbor în timp ce îşi mânca sandvişul de prânz. De la Trenton la baza AMSUA de la Upper Heyford din apropierea oraşului Oxford erau 3.063 mile. Meteorologii îi comunicaseră puterea vântului la altitudinea aleasă de 15.000 de metri şi calculă că avea să ajungă în 5,4 ore, zburând la Mach 0,95, şi să‑i mai şi rămână 2.000 kg de combustibil în plus.
La ora 14.00 un uriaş tanc aerian KC‑l35 decola de la baza militară Andrews de lângă Washington, îndreptându‑se spre un rendez‑vous aerian cu Eagle la 13.500 m deasupra ţărmului răsăritean.
La Ţrenton există o ultimă întârziere. La ora 15.00 colonelul Bowers era în costum de zbor şi gata de plecare când, la intrarea principală, apăru limuzina lungă şi neagră a biroului din New York al Pentagonului. Un funcţionar civil, însoţit de un general de aviaţie, îi înmână o servietă diplomat plată şi o bucată de hârtie pe care era notat numărul combinaţiei cu care avea să fie deschisă.
Nici nu apucase bine să facă acest lucru, că în bază intră o altă limuzină, fără nici un fel de inscripţie. Pe pistă avu loc o conferinţă agitată între cele două grupuri de oficialităţi. Până la urmă, valiza diplomat şi bucata de hârtie fură recuperate de la colonelul Bowers şi duse pe bancheta din spate a uneia dintre maşini.
Valiza diplomat a fost deschisă şi conţinutul ei, un pachet plat de catifea neagră, de 25 cm pe 25 cm, gros de 7,5 cm, a fost transferat într‑o valiză diplomat nouă, care îi fu înmânată colonelului impacientat.
Avioanele de vânătoare de intercepţie nu au obiceiul de a face transport de mărfuri, dar sub scaunul pilotului fusese amenajat un spaţiu de depozitare şi valiza fu instalată în el. Colonelul decolă la ora 15.31.