Se înălţă rapid Ia 13.500 m, se întâlni cu tancul de alimentare şi îşi umplu la maximum compartimentele de combustibil pentru a‑şi începe cursa spre Anglia cu încărcătura completă. După alimentare, se înălţă, la 15.000 m, îşi îndreptă acul busolei spre Upper Heyford şi mări puterea la Mach 0,95, cu puţin sub zona de tremur care marchează bariera sunetului. Prinse vântul din coadă dinspre vest pe care îl aştepta deasupra Nantucketului.
În timp ce pe pista de la Trenton conferinţa era în plină desfăşurare, un avion cu reacţie al unei curse regulate decola de la Kennedy spre Heathrow, Londra. În compartimentul rezervat oamenilor de afaceri se afla un tânăr înalt şi cu trăsături bine conturate care se urcase venind de la Houston cu un alt avion. Lucra la o însemnată corporaţie petrolieră din acel oraş, pe nume Pan‑Global, şi se simţea mândru că‑i fusese încredinţată o misiune atât de discretă chiar de către patronul său, proprietarul firmei, în persoană.
Nu că ar fi avut cea mai vagă idee despre conţinutul plicului pe care îl ducea în buzunarul de la piept al hainei, haină pe care refuzase să i‑o dea stewardesei. Şi nici nu îl interesa. Ştia doar că trebuia să conţină documente de mare valoare pentru firmă, având în vedere că nu putuseră fi trimise prin poştă sau fax şi nici prin curierul poştal comercial.
Instrucţiunile erau cât se poate de limpezi: le repetase de mai multe ori. Trebuia să se ducă la o adresă anume, într‑o zi anume, a doua zi, la o oră anume. Nu trebuia să sune, doar să pună scrisoarea prin deschizătura pentru scrisori, apoi să se întoarcă la aeroportul Heathrow şi la Houston. Obositor, dar simplu. La servirea cocktailurilor dinaintea mesei, nu se atinse de alcool şi rămase cu privirea pe fereastră.
Când zbori dinspre apus spre răsărit într‑o zi de iarnă, dai foarte curând de întuneric. După numai două ore de la decolare, observă că cerul devenise purpuriu închis şi că se zăreau bine stelele. Uitându‑se pe geam, văzu deasupra avionului un mic punct de foc roşu care se mişca printre stele, îndreptându‑se în aceeaşi direcţie cu el. Cu toate că n‑avea de unde s‑o ştie, se uita la jetul de flăcări de la F‑l5 Eagle pilotat de colonelul Bowers, căci amândoi se îndreptau cu misiuni diferite spre capitala britanică, fără să ştie nici unul ce aducea cu sine.
Colonelul ajunse primul. Ateriză la Upper Heyford conform programului, la ora 1.55, ora locală, tulburând somnul sătenilor în timpul turului final înainte de a se îndrepta spre luminile de acces. Turnul îl îndrumă în ce direcţie s‑o apuce la sol şi se opri în sfârşit într‑un cerc de lumini puternice din interiorul unui hangar, ale cărui uşi se închideau în momentul în care el îşi stingea motoarele. De cum deschise centroplanul, fu întâmpinat de comandantul bazei însoţit de un civil. Civilul fu cel care i se adresă.
— Colonelul Bowers?
— Eu sunt, domnule.
— Ai un pachet pentru mine?
— Am o valiză diplomat. Chiar sub scaunul meu.
Se întinse înţepenit, ieşi şi începu să coboare scara de metal către podeaua hangarului. Infernal mod de a vedea Anglia, se gândi ei. Civilul urcă scara şi scoase diplomatul. Întinse mâna şi formă cifrele combinaţiei. După zece minute, Lou Collins era înapoi la limuzina Companiei, îndreptându‑se spre Londra.
Ajunse în apartamentul din Kensington la zece minute după ora patru. Luminile erau aprinse; nu dormise nimeni. Quinn era în salon şi bea cafea.
Collins puse diplomatul, pe măsuţa joasă, se uită la bucata de hârtie şi formă cifrul. Scoase din valiză pachetul plat, aproape pătrat, învelit în catifea, şi i‑l înmână lui Quinn.
— În mâinile tale, până în zori, zise el.
Quinn cântări pachetul în mână. Puţin mai mult de un kilogram cam 1.400 g.
— Vrei să‑l deschizi? îl întrebă Collins
— Nu‑i nevoie, îi răspunse Quinn. Dacă sunt de sticlă sau imitaţii, sau măcar o parte din ele, sau chiar numai una, probabil că cineva are să‑i ia viaţa lui Simon Cormack.
— Imposibil, zise Collins. Nu, sunt autentice şi în regulă. Crezi că o să te sune?
— Roagă‑te s‑o facă, îi spuse Quinn.
— Şi schimbul?
— Va trebui să‑l stabilim astăzi.
— Cum ai de gând să acţionezi, Quinn?
— Treaba mea.
Ieşi din încăpere ca să facă o baie şi să se îmbrace. Pentru foarte mulţi oameni ultima zi a lunii octombrie avea să fie o zi deosebit de agitată.
Tînărul din Houston ateriză la ora 6.45, ora Londrei, şi, cum nu avea decât o valijoară cu articole de toaletă, trecu repede prin vamă şi ieşi în holul clădirii numărul trei. Se uită la ceas, ştiind că mai avea de aşteptat trei ore. Suficient ca să se spele, să se învioreze, să‑şi ia micul dejun şi să ajungă cu taxiul în centrul Cartierului de Vest al Londrei.
La 9.55 se prezentă la intrarea unei clădiri înalte şi impunătoare, cu un bloc înainte de strada Great Portland din cartierul Marble Arch. Ajunsese cu cinci minute prea devreme. I se spusese că trebuia să fie exact. Un individ îl urmărea dintr‑o maşină parcată pe partea cealaltă a străzii, dar tânărul n‑avea de unde să ştie. Se plimbă în sus şi în jos cale de cinci minute apoi, la ora zece fix, lăsă să cadă plicul prin deschizătura pentru scrisori din uşa casei. În hol nu exista nici un portar care să‑l ridice. Plicul rămase acolo, pe preşul din interior. Satisfăcut că urmase întru totul instrucţiunile, tânărul american se întoarse pe jos până la şoseaua Bayswater, de unde se urcă într‑un taxi.
De‑abia dăduse colţul şi individul ieşi din maşina parcată, traversă strada şi intră în bloc. Locuia acolo de mai multe săptămâni. Staţionarea în maşină fusese pur şi simplu ca să se asigure că mesagerul corespundea descrierii primite şi că nu era urmărit de nimeni.
Ridică plicul căzut, luă liftul până la etajul opt, intră în apartament şi deschise scrisoarea. Era satisfăcut de ceea ce citea şi fornăia pe nas, şuierând prin canalele nazale deformate în timp ce respira. Irvin Moss se afla acum în posesia a ceea ee considera că erau instrucţiunile finale.
***
În apartamentul din Kensington minutele se scurgeau în tăcere. Tensiunea era aproape tangibilă. La centrala telefonică, în strada Cork, în Grosvenor Square, ascultătorii stăteau aplecaţi deasupra aparatelor, aşteptând să vorbească Quinn sau să deschisă gura McCrea ori Sam Somerville. În difuzoare nu se auzea nimic. Quinn la spusese foarte clar că, dacă Zack n‑avea să telefoneze, totul se terminase. Era cazul să înceapă cercetarea minuţioasă pentru găsirea unei case abandonate şi a unui cadavru.
Iar Zack nu suna.
La 10.30, Irvin Moss plecă din apartamentul său din Marble Arch, îşi luă maşina închiriată de la locul de parcare şi se îndreptă spre Gara Paddington. Barba pe care şi‑o lăsase să crească la Houston, în timp ce elabora planurile, îi schimbase complet înfăţişarea. Paşaportul canadian, falsificat cu măiestrie, îl adusese fără efort în Republica Irlanda şi de acolo cu feribotul până în Anglia. Permisul de conducere, tot canadian, nu‑i ridicase nici o problemă la închirierea pe termen lung a unui automobil imens. Locuise liniştit şi discret mai multe săptămâni în Marble Arch, un străin oarecare printre cei mai bine de un milion aflaţi în capitala britanică.
Era un agent cu suficient de multă experienţă ca să poată să se instaleze fără să bată la ochi în aproape oricare oraş din lume. Londra, în orice caz, o cunoştea. Ştia foarte bine cum mergeau treburile aici, unde să se adreseze pentru ce avea nevoie, avea contacte în lumea interlopă, era destul de deştept şi de experimentat ca să nu comită greşeli dintre acelea care atrag atenţia autorităţilor asupra unui vizitator.