Scrisoarea de la Londra îl punea la curent cu o serie întreagă de amănunte imposibil de introdus în mesajele codificate trimise spre şi de la Houston sub forma unei liste de preţuri pentru produse. Scrisoarea mai conţinea şi unele instrucţiuni suplimentare dar cel mai important era raportul asupra situaţiei din Aripa de vest a Casei Albe, mai ales gradul de deteriorare la care ajunsese John Cormack în ultimele trei săptămâni.
Şi mai era şi un bilet de la biroul de bagaje din Gara Paddington, care nu putea să traverseze Atlanticul decât adus personal de cineva. Cum ajunsese acesta de la Londra la Houston nu ştia şi nici nu‑l interesa. Ştia doar cum venise înapoi la Londra, la el, şi că acuma îl ţinea în mână. La ora 11.00 îl folosi.
Funcţionarul de la căile ferate nu‑i acordă nici o atenţie. În fiecare zi, sute de pachete, geamantane şi valize erau lăsate în păstrare în biroul lui şi alte câteva sute erau ridicate. Numai dacă treceau trei luni fără ca cineva să se intereseze de ele, erau luate de pe raft şi deschise pentru a fi aruncate în caz că nu erau identificate. Biletul prezentat în dimineaţa respectivă de bărbatul taciturn, cu pardesiu gri de gabardină, arăta ca orice alt bilet obişnuit. Căută prin rafturi, găsi numărul, o valiză mică de pânză, şi i‑o aduse. De altfel, fusese plătită la depunere. Până la căderea serii avea să‑i iasă complet din minte.
Moss se întoarse cu valiza în apartament, forţă încuietoarea ieftină şi îi cercetă conţinutul. Totul era la locul lui, aşa cum i se spusese. Mai avea trei ceasuri până când trebuia să plece.
Era o casă de pe o stradă liniştită din suburbia unui oraş de navetişti, la nici patruzeci de mile de centrul Londrei. La o anumită oră avea să treacă pe lângă ea, aşa cum făcea la fiecare două zile, şi poziţia geamului de la portiera din partea sa închis, lăsat pe jumătate sau deschis complet avea să‑i transmită celui care îl urmărea ceea ce trebuia să afle. În ziua aceasta, pentru prima oară, geamul avea să fie în poziţia deschis complet. Puse una din videocasetele SM cumpărate pe plan local cu conţinut superdur, dar ştia de unde să şi le procure la televizor şi se pregătea să se distreze.
La ieşirea din bancă, Andy Laing era într‑o stare aproape de şoc. Prea puţini oameni ajung să treacă prin experienţa de a‑şi vedea întreaga carieră, pe care s‑au trudit să şi‑o clădească de‑a lungul unor ani de eforturi, sfărâmată în cioburi mici şi ireparabile la picioarele lor. Prima reacţie este imposibilitatea de a înţelege; a doua nehotărâre.
Laing rătăci fără ţintă prin străzile înguste şi curţile dosnice care se ascund în spatele zgomotosului trafic al cartierului City din Londra, cea mai veche milă pătrată din capitală şi centrul bancar şi comercial al ţării. Trecu pe lângă zidurile mănăstirilor care răsunaseră cândva de incantaţiile Fraţilor Cenuşii, Fraţilor Albi şi Fraţilor Negri, pe lângă sălile breslelor unde se adunau negustorii ca să discute afacerile lumii în vreme ce Henric al VlII‑lea îşi executa nevestele puţin mai jos, la Turn, pe lângă bisericuţele delicate concepute de Wren după Marele Incendiu din 1666.
Oamenii care se îndreptau zoriţi pe lângă el, printre care un număr tot mai mare de femei tinere şi atrăgătoare, se gândeau la preţul mărfurilor, dacă era cazul să cumpere pe termen lung sau scurt sau dacă mişcările insesizabile de pe pieţele financiare ar fi putut să se transforme într‑un curent ori nu erau decât ceva trecător. Se foloseau de computere în loc de pixuri, dar rezultatul activităţii lor era acelaşi care fusese de veacuri: comerţul, achiziţionarea şi vânzarea unor obiecte pe care le fabricau alţi oa meni. Era o lume care cucerise imaginaţia lui Andy Laing în urmă cu zece ani, când ieşise de pe băncile şcolii, şi în lume; în aceasta el n‑avea să mai pătrundă niciodată.
Prânzi uşor la un băruleţ cu sandvişuri de pe o stradă numită Fraţii în Cârje, pe care cândva săltau călugări cu un picior legat la spate, izvor de dureri întru şi mai deplina glorie a Domnului, şi se hotărî ce avea de făcut.
Îşi termină cafeaua şi se urcă în metrou ca să se întoarcă în apartamentul‑birou din strada Bedford, Chelsea unde, prevăzător, îşi păstrase fotocopii ale dovezilor aduse de la Jiddah. Când omul nu mai are nimic de pierdut poate să devină foarte periculos. Laing se hotărâse să aştearnă totul pe hârtie, de la un cap la altul, să anexeze copii ale formularelor lui, care ştia că sunt autentice, şi să le trimită fiecărui membru al consiliului de direcţie din New York. Componenţa acestui consiliu era de notorietate publică; adresele lor de la serviciu erau publicate de ediţia americană a Who's Who‑ului.
Nu vedea de ce să sufere în tăcere. Să‑şi mai facă griji şi Steve Pyle, aşa ca o schimbare, se gândi el. Şi îi trimise o scrisoare personală directorului din Riad, prin care îi aducea la cunoştinţă tot ce avea de gând să facă.
Zack sună în sfârşit la ora 13.20, ora de aglomeraţie maximă din timpul prânzului, în vreme ce Laing îşi termina cafeaua şi Irving Moss se delecta cu un recent film despre maltratarea copiilor, proaspăt primit de la Amsterdam. Zack era într‑una din cele patru cabine publice ale oficiului poştal din Dunstable ca de obicei, la nord de Londra.
Quinn se îmbrăcase şi se pregătise încă de la răsăritul soarelui care chiar se vedea în ziua aceea, strălucind pe un cer azuriu, cu o undă de răcoare în aer. Dacă o simţea nu le trecuse prin cap să‑l întrebe nici lui McCrea, nici lui Sam, dar îşi pusese o pereche de jeanşi, puloverul cel nou de caşmir peste cămaşă şi o jachetă de piele cu fermoar.
— Quinn, e ultimul telefon...
— Zack, bătrâne, mă uit acum la o fructieră, o fructieră mare, şi ştii ce văd? E plină ochi cu diamante care lucesc şi fac ape de parcă sunt vii. Hai să încheiem târgul, Zack, să‑l încheiem acum.
Imaginea mentală pe care o desenase îl făcu pe Zack să se oprească.
— Bine, consimţi glasul de la telefon. Uite care sunt instrucţiunile...
— Nu, Zack. Facem aşa cum vreau eu, dacă nu, n‑are decât să sară în aer tot Regatul...
În centrala Kensington, în strada Cork şi în Grosvenor Square ascultătorii rămaseră toţi cu gura căscată. Quinn ori ştia el ce face, ori avea să‑l determine pe răpitor să închidă telefonul. Glasul lui Quinn continuă fără nici o pauză.
— Oi fi eu nemernic, Zack, dar sunt singurul nemernic din toată bulibăşeala asta în care poţi să ai încredere şi o să trebuiască să ai. Ai un creion?
— Da. Ascultă‑mă acum, Quinn.
— Tu să mă asculţi, amice. Vreau să te muţi într‑o altă cabină şi să mă suni peste patruzeci de secunde la numărul ăsta. Trei‑şapte‑zero; unu‑doi‑zero‑patru. Acum DU‑TE!
Ultimul cuvânt era un răcnet. Sam Somerville şi Duncan McCrea aveau să relateze mai târziu la anchetă că rămăseseră la fel de împietriţi ca şi cei care ascultau pe fir. Quinn aruncă telefonul, înşfăcă diplomatul diamantele erau tot acolo, nu în fructieră şi ieşi în goană pe uşa salonului. Se întoarse din uşă şi le strigă: „Staţi aici!".
Surprinderea, strigătul, autoritatea din glas îi făcuseră să rămână înlemniţi pe scaune vreme de cinci secunde vitale. Când ajungeau la uşa apartamentului, auziră cum se răsucea cheia în broască. Se pare că fusese instalată acolo înainte de zori.
Quinn evită ascensorul şi o porni pe scări cam în clipa în care McCrea scotea primul răcnet, urmat de o izbitură puternică în încuietoare. Printre cei care ascultau era deja un haos incipient care în scurtă vreme avea să ajungă un adevărat Babei.
— Ce dracului face? se întrebau unul pe celălalt în şoaptă poliţiştii de la centrala Kensington, ridicând cu toţii din umeri.