Quinn coborî în goană cele trei etaje până la parter. Ancheta avea să stabilească faptul că americanul de la postul de ascultare de la subsol nu se mişcase pentru că nu intra în atribuţiile lui să se mişte. El trebuia doar să înregistreze glasurile din apartamentul de deasupra sa, să le codifice şi să le transmită prin radio pentru a fi decodate şi digerate de ascultătorii aflaţi în subsolul din Grosvenor Square. Aşa că rămăsese la locul lui.
Quinn traversă holul la 15 secunde după de trântise telefonul. Portarul britanic îşi ridică privirea din cabină, dădu din cap şi se întoarse la ziarul Daily Mirror. Quinn împinse uşa de la intrare, care se deschidea în afară, o închise după el, puse sub ea o pană de lemn pe care o cioplise în intimitatea toaletei şi o lovi puternic cu piciorul. Apoi traversă strada în fugă, ferindu‑se de maşinile care treceau.
— Cum adică, a plecat? strigă Kevin Brown în postul de ascultare din Grosvenor Square. Stătuse acolo aşteptând, cu toţi ceilalţi, britanici şi americani deopotrivă, ultimul, poate chiar final, telefon al lui Zack. La început sunetele din Kensington erau doar confuze; auziseră cum se închisese telefonul, cum Quinn striga către cineva „Staţi acolo", apoi o serie de pocnete, ţipete confuze ale lui McCrea şi Somerville, după aceea o serie de lovituri regulate de parcă cineva izbea într‑o uşă.
Sam Somerville se întorsese în cameră şi strigase către microfoane: „A plecat! Quinn a plecat!". Întrebarea lui Brown putea fi auzită de postul de ascultare dar nu şi de Somerville. Înnebunit, Brown se năpusti spre telefonul care avea să‑i facă legătura cu agentul special din Kensington.
— Agent Somerville, răcni el când o auzi la celălalt capăt al firului, du‑te după el.
În acest moment, cea de‑a cincea lovitură a lui McCrea sparse încuietoarea de la uşa apartamentului. Acesta o porni în goană pe scări, urmat de Sam. Amândoi erau în papuci de casă.
Magazinul de fructe şi delicatese de pe cealaltă parte a străzii, al cărui număr Quinn îl obţinuse din cartea de telefon a Londrei aflată pe bufetul din salon, se numea Bradshaw, după numele celui care îl deschisese, dar aparţinea acum unui indian cu numele de domnul Patel. Quinn îl urmărise de peste drum cum îşi aranja taraba cu fructele expuse afară sau dispărea înăuntru ca să servească pe câte un client.
Quinn ajunse pe trotuarul opus la treizeci şi trei de secunde după terminarea convorbirii cu Zack. Ocoli doi trecători şi năvăli pe uşa magazinului ca un uragan. Telefonul era pe tarabă, lângă registru; în spatele ei se afla domnul Patel.
— Puştii ăia îţi fură portocalele, îl anunţă Quinn fără nici un preambul.
În clipa aceea sună telefonul. Nehotărât între telefonul care suna şi portocalele furate, domnul Patel reacţionă ca un bun Gujarati şi ieşi repede afară. Quinn ridică receptorul.
Centrala Kensington reacţionase rapid şi la anchetă avea să se dovedească faptul că făcuse tot ce‑i stătuse în putinţă. Dar se pierduseră câteva secunde pur şi simplu din cauza surprizei; apoi se ivise o problemă tehnică. La ei era prins telefonul direct din apartament. De câte ori se făcea un apel la numărul respectiv, centrala lor electronică putea să facă verificări pe fir pentru a‑i stabili provenienţa. Numărul era apoi depistat de computer ca fiind cutare sau cutare cabină din cutare sau cutare loc. Între şase şi zece secunde.
Aveau deja reperat numărul pe care îl folosise Zack prima oară dar, când acesta schimbă cabinele, chiar dacă erau alături în Dunstable, îl pierdură. Mai rău, suna acum la un alt număr din Londra pe care ei nu‑l aveau sub urmărire. Singurul noroc era că numărul pe care i‑l dictase Quinn la telefon lui Zack era tot în centrala Kensington. Cu toate acestea, dispozitivele de urmărire trebuiau să pornească de la zero, mecanismul lor de depistare a apelurilor cercetând cu frenezie printre cele douăzeci de mii de posturi ale centralei. Intrară pe firul domnului Patel la cincizeci şi opt de secunde după ce Quinn dictase numărul, apoi îl prinseră şi pe celălalt din Dunstable.
— Scrie numărul ăsta, Zack, intrase Quinn direct în subiect.
— Ce dracu' se întâmplă? mârîi Zack.
— Nouă‑trei‑cinci; trei‑doi‑unu‑cinci, continuă Quinn implacabil.
Se făcu o pauză în vreme ce Zack îşi nota numărul.
— Acuma o să facem totul între noi, Zack. I‑am lăsat baltă pe toţi. Numai tu şi cu mine; diamantele în schimbul băiatului. Fără şmecherii îţi dau cuvântul meu. Sună‑mă la numărul ăsta peste 60 de minute şi peste 90, dacă nu răspund prima dată. Nu e urmărit.
Închise telefonul. La centrală, cei ce ascultau auziră cuvintele: „...minute, şi peste 90, dacă nu răspund prima dată: Nu e urmărit."
— Nemernicul i‑a dat alt număr, le spuse tehnicianul de la Kensington celor doi ofiţeri ai Metropolitanei care se aflau lângă el. Unul dintre ei era deja la telefon cu Yardul.
Quinn ieşi din magazin la timp ca să‑l vadă pe McCrea încercând să iasă prin uşa înţepenită de pe cealaltă parte a străzii. Sam era în spatele lui, făcând semne cu mâna şi gesticulând. Apăru şi portarul, scărpinându‑se prin părul rărit. Două maşini treceau pe stradă pe partea opusă; pe partea lui Quinn se apropia un motociclist. Quinn coborî pe carosabil, drept în calea lui, cu braţele ridicate, cu diplomatul legănându‑se în mâna dreaptă. Motociclistul frână, derapă, alunecă şi se opri.
— Ia zii, ce naiba...
Quinn îi zâmbi dezarmant în timp ce ocolea ghidonul. Lovitura scurtă la rinichi isprăvi toată treaba. În timp ce tânărul cu cască de protecţie se prăbuşea, Quinn îl aruncă de pe motocicletă, o încălecă, răsuci cheia şi porni motorul. Plecă în josul străzii tocmai când mâna ridicată a lui McCrea îi trecea la 15 cm de haină.
McCrea rămase în stradă abătut. Sam i se alătură. Se uitară unul la celălalt, apoi fugiră înapoi în clădire. Cel mai rapid mijloc de comunicare cu Grosvenor Square era tot la etajul trei.
— Exact, asta‑i, zise Brown după ce‑i ascultase timp de cinci minute pe cei doi, McCrea şi Somerville, care‑i telefonau din Kensington. Să‑l găsim pe nemernic, asta‑i.
Se auzi soneria unui alt telefon. Era Nigel Cramer de la Scotland Yard.
— Negociatorul vostru a şters‑o, spuse el sec. Puteţi să‑mi spuneţi şi mie cum? Am încercat la apartament numărul obişnuit e ocupat.
Brown îi dădu explicaţiile în treizeci de secunde. Cramer bombăni. Mai era însă jignit de afacerea de la ferma Pajiştea verde, avea să rămână întotdeauna, dar evenimentele de acum îl făcuseră să treacă peste dorinţa de a‑i vedea daţi deoparte pe Brown şi echipa de la FBI.
— Oamenii voştri au luat numărul motocicletei? întrebă el. Pot să o pun sub urmărire generală.
— Mai mult, îl anunţă Brown cu satisfacţie. Valiza diplomat pe care o duce cu el. Conţine un detector de direcţie.
— Conţine ce?
— Încorporat, nedetectabil, o bijuterie, spuse Brown. L‑am prevăzut din Statele Unite, am schimbat diplomatul pe care îl dăduse Pentagonul chiar azi‑noapte, înainte de decolare.
— Înţeleg, zise Cramer gânditor. Şi dispozitivul de recepţie?
— Chiar aici, îi răspunse Brown. A venit cu cursa comercială din zori. Unul din băieţii mei s‑a dus la Heathrow să‑l ridice. Rază de două mile, aşa că trebuie să ne punem în mişcare. Vreau să spun chiar acum.
— De data aceasta, domnule Brown, vrei, te rog, să ţii legătura cu brigăzile motorizate ale Met‑ului? Nu dumneata faci arestările în City. Eu le fac. Maşina dumitale are radio?
— Sigur.