The Negotiator. Negociatorul

— Stai pe o bandă deschisă, te rog. O să îţi transmitem şi o să luăm legătura cu dumneata dacă ne spui unde eşti.

— Nici o problemă. Aveţi cuvântul meu.

Limuzina ambasadei ieşea în trombă de la Grosvenor Square după 60 de secunde. La volanul ei era Chuck Moxon; colegul de lângă el opera aparatul de recepţie D/D, o cutiuţă ca un televizor în miniatură, doar că pe ecran în locul imaginii era un unic punct strălucitor. Când antena legată acum de marginea de metal de deasupra portierei din dreapta avea să prindă sunetul emis de transmiţătorul D/D din diplomatul lui Quinn, o linie avea să ţâşnească rapid din punctul luminos către perimetrul ecranului. Şoferul maşinii trebuia să o manevreze în aşa fel încât linia de pe ecran să fie îndreptată chiar înspre botul maşinii. Astfel avea să urmărească detectorul de direcţie. Dispozitivul din valiza diplomat avea să fie activat, prin control de la distanţă, din interiorul limuzinei.

Trecură repede prin Park Lane, prin Knightsbridge şi intrară în Kensington.

— Activaţi, spuse Brown.

Operatorul ridică butonul. Ecranul nu răspunse.

— Continuaţi să activaţi la fiecare treizeci de secunde până îl prindem, ordonă Brown. Chuck, începe să te învârţi prin Kensington.

Moxon o luă pe şoseaua Cromwell, apoi se îndreptă spre sud pe şoseaua Gloucester către şoseaua Brompton. Antena stabili legătura.

— E‑n spatele nostru, se‑ndreaptă spre nord, anunţă colegul lui Moxon. Distanţa, cam o milă şi un sfert.

Peste treizeci de secunde, Moxon traversa din nou şoseaua Cromwell, luând‑o pe şoseaua Expoziţiei spre nord, către Hyde Park.

— Drept înainte, spre nord, spuse operatorul.

— Spune‑le băieţilor în albastru că l‑am prins, îi ordonă Brown.

Moxon informă ambasada prin radio şi pe la jumătatea şoselei Edgware un Rover al poliţiei metropolitane li se alătură în spate.

Pe banchetă, alături de Brown, erau Collins şi Seymour.

— Ar fi trebuit să‑mi dau seama, spuse Collins cu regret. Ar fi trebuit să observ diferenţa de timp.

— Ce diferenţă de timp? întrebă Seymour.

— Nu‑ţi aminteşti de învălmăşeala de pe aleea Casei Winfield de acum trei săptămâni? Quinn a plecat cu 15 minute înaintea mea, dar în Kensington n‑a ajuns decât cu trei minute mai devreme. Şi eu n‑am cum să‑l depăşesc pe un taximetrist în traficul de la ora de vârf din Londra. S‑a oprit pe undeva, şi‑a făcut el ceva pregătiri.

— N‑avea cum să plănuiască aşa ceva de acum trei săptămâni, obiectă Seymour. N‑avea de unde să ştie cum decurg lucrurile.

— Nici n‑avea de ce, îi spuse Collins. Doar i‑ai citit dosarul. A fost destulă vreme în luptă ca să fie la curent cu poziţiile de retragere pregătite în caz că lucrurile nu merg bine.

— Tocmai a intrat în St. John's Wood, anunţă operatorul.

La intersecţia cu Lord, maşina poliţiei se apropie lateral, cu fereastra deschisă.

— Se îndreaptă spre nord, spuse Moxon, arătând spre şoseaua Finchley.

Celor două maşini li se alătură o altă maşină de patrulă; se îndreptau acum spre nord prin Swiss Cottage, Hendon şi Mill Hill. Distanţa se micşorase la 300 m şi se uitau cu toţii atent în faţă după un bărbat înalt, fără cască, pe motoretă.

Trecură prin Mill Hill Circus doar la 100 m în spatele emiţătorului şi începură să urce panta spre intersecţia Five Ways. De‑abia atunci înţeleseră că Quinn trebuie să‑şi fi schimbat vehiculul. Trecură pe lângă doi motociclişti care nu emiteau nici un sunet şi fură depăşiţi de alte două motociclete puternice dar detectorul D/D pe care îl căutau continua să înainteze în faţa lor. Când sunetul o coti la intersecţia Five Ways pe A.1 care ducea către Hertfordshire, văzură că ţinta lor era acum un Volkswagen Golf GT1 cu capota deschisă, al cărui şofer purta o căciulă groasă de blană trasă până peste urechi.

Primul lucru pe care avea să şi-l amintească Cyprian Fothergill despre evenimentele din acea zi era că se îndrepta spre fermecătoarea lui căsuţă de la ţară şi, înainte de Borehamwood, fusese brusc depăşit de o uriaşă maşină neagră care i se băgase apoi în faţă şi îl obligase să frâneze brusc şi să se oprească în afara drumului. Cât ai bate din palme, trei indivizi imenşi, avea să povestească el mai târziu prietenilor de la club care‑l ascultau cu gura căscată, au ţâşnit din ea, i‑au înconjurat maşina şi şi‑au aţintit nişte puşcoace enorme asupra lui. Apoi în spate a tras o maşină a poliţiei şi din ea au ieşit trei jandarmi drăgălaşi care le‑au spus americanilor păi, trebuie să fi fost sigur americani şi erau imenşi să lase armele dacă nu voiau să fie dezarmaţi cu forţa.

Îşi mai aducea aminte de‑acum se bucura de atenţia încordată a întregului bar că unul din americani i‑a scos căciula de blană şi a zbierat: „Ascultă, idiotule, unde e?", în timp ce unu dintre poliţişti a întins mâna pe scaunul din spate şi a scos o valiză diplomat pentru care el, Cyprian, a trebuit să‑şi piardă o oră ca să‑i convingă că nu‑l văzuse niciodată în viaţa lui.

Americanul acela voinic şi cu părul cărunt, care după toate aparenţele era şeful celor din maşina neagră, i‑a smuls poliţistului diplomatul din mână, l‑a deschis şi s‑a uitat în el. Era gol. După toată tevatura asta, era gol. Atâta tevatură pentru o geantă goală... În orice caz, americanii înjurau ca nişte birjari şi foloseau un limbaj pe care el, Cyprian, nu l‑a mai auzit în viaţa lui şi spera să nici nu mai aibă ocazia. Şi după aceea a început şi sergentul britanic, de parcă nici el nu era de pe lumea asta...

La ora 14.25, sergentul Kidd se întorcea la maşina poliţiei ca să răspundă la apelurile insistente transmise prin radio.

— Tango Alpha, începu el.

— Tango Alpha, aici locţiitorul comisarului adjunct Cramer. Cine e acolo?

— Sergentul Kidd, domnule. Divizia F.

— Ce‑aveţi acolo, sergent?

Kidd aruncă o privire spre Volkswagenul prins, cu ocupantul lui înspăimântat, spre cei trei agenţi FBI care examinau valiza diplomat goală ceilalţi doi yankei care stăteau şi se uitau plini de speranţă la cer şi spre cei trei colegi ai săi care încercau să ia declaraţii.

— Niţică încurcătură, domnule.

— Sergent Kidd, ascultă‑mă cu atenţie. Aţi pus cumva mâna pe un american înalt care tocmai a furat două milioane de dolari?

— Nu, domnule, îi răspunse Kidd. Am pus mâna pe un frizer foarte vesel care tocmai a făcut pe el.

— Cum adică, dispărut?

Ţipătul, urletul sau zbieretul, într‑o varietate de tonalităţi şi accente, răsuna peste nici o oră ca un ecou în apartamentul din Kensington, la Scotland Yard, la Whitehall, la Ministerul de interne, în Downing Street, Grosvenor Square şi Aripa de vest a Casei Albe. Nu se poate să se fi evaporat.

Dar era întocmai ceea ce şi făcuse.

CAPITOLUL ZECE

Quinn aruncase valiza diplomat pe bancheta din spate a Golfului decapotabil la treizeci de secunde după ce dăduse colţul străzii pe care era apartamentul. Când deschisese diplomatul adus de Collins înaintea zorilor, n‑apucase să zărească nici un dispozitiv de detectare a direcţiei, dar nici nu se aştepta la aşa ceva. Oricine ar fi fost cel care prelucrase geanta în laborator era mult prea deştept ca să lase urme vizibile ale implantului. Quinn îşi închipuia însă că precis diplomatul conţinea ceva care să conducă poliţia şi detaşamentele ei la orice rendez‑vous pe care l‑ar fi stabilit el cu Zack.

Aşteptând la semafor, deschisese încuietorile, îşi îndesase pachetul cu diamante în haina de piele cu fermoar şi aruncase o privire în jur. Golful era chiar lângă el. Şoferul, încotoşmănat cu căciula de blană, nu apucase să bage de seamă nimic.