După o jumătate de milă, Quinn abandonase motoreta; fără obligatoria cască de protecţie, mai mult ca sigur că ar fi atras atenţia vreunui poliţist. Lângă Brompton Oratory luase un taxi, îi spusese să‑l ducă în Marylebone, îl plătise în strada George şi îşi terminase drumul pe jos.
În buzunare avea tot ce reuşise să sustragă din apartament fără să atragă atenţia; paşaportul american şi permisul de conducere deşi acestea n‑aveau să‑i mai fie în curând de nici un folos, după ce se va fi dat alerta generală Ż, un teanc de bani englezeşti din poşeta lui Sam, briceagul său cu multe lame şi un cleşte din tabloul de siguranţe. De la o drogherie din Marylebone îşi făcu rost de o pereche de ochelari cu lentile normale, cu ramă groasă de baga, iar de la un magazin de confecţii de o pălărie de tweed şi un impermeabil.
Mai făcu o serie de cumpărături de la un magazin de dulciuri, de la unul de ustensile metalice şi altul de articole de voiaj. Se uită la ceas: cincizeci şi cinci de minute de când închisese telefonul din magazinul de fructe al domnului Patel. Intră pe strada Blandford şi descoperi cabina pe care o căuta în colţul străzii Chiltern, una dintr‑un şir de două. Intră în cea de‑a doua, al cărei număr îl memorase cu trei săptămâni în urmă şi pe care i‑l dictase lui Zack acum un ceas. Telefonul sună punctual la ora fixată.
Zack era prudent, nelămurit şi furios.
— Foarte bine, ticălosule, ce dracu' ai de gând?
În câteva propoziţii scurte, Quinn îi explică ceea ce făcuse. Zack îl ascultă în tăcere.
— Nu minţi? întrebă el. Că dacă da, puştiul tot într‑un sac de plastic o să sfârşească.
— Uite ce e, Zack, pe mine mă doare‑n cot dacă au să te prindă sau nu. Un lucru mă interesează pe mine şi numai unuclass="underline" să duc băiatul înapoi la familia lui, teafăr şi nevătămat. Şi în buzunarul de la haină am diamante brute în valoare de două milioane de dolari care cred că te interesează. Acuma, le‑am tras clapa copoilor pentru că tot voiau să‑şi bage nasul şi să facă pe deştepţii. Aşa că, vrei să stabilim un schimb sau nu?
— A trecut vremea, zise Zack. Mă mut.
— Din întâmplare asta‑i o cabină publică din Marylebone, spuse Quinn, dar ai dreptate, e mai bine să fii prudent. Sună‑mă la acelaşi număr diseară pentru amănunte. Eu o să vin singur, neînarmat, cu pietrele, oriunde. Pentru că sunt urmărit, mai bine după ce se întunecă. Să zicem, la ora opt.
— În ordine, mârâi Zack. Să fii acolo.
În clipa aceea sergentul Kidd lua microfonul maşinii ca să vorbească cu Cramer. După câteva minute toate posturile de poliţie primeau descrierea individului şi instrucţiunile ca fiecare poliţist care‑şi făcea rondul să fie cu ochii în patru, să‑l depisteze dar să nu se apropie, să anunţe prin radio postul de poliţie şi să urmărească suspectul fără să intervină. Nu se dădea nici un nume, nici motivul pentru care omul era sub urmărire generală.
La plecarea din cabină, Quinn se îndreptă pe jos pe strada Blandford până la hotelul Blackwood's. Era unul din acele hanuri vechi, ascunse pe străzile dosnice ale Londrei, care au reuşit cumva să evite să fie achiziţionate şi igienizate de către firmele mari, o clădire cu douăzeci de camere, acoperită cu iederă, cu paneluri şi ferestre largi şi un foc care ardea în căminul de cărămidă de lângă recepţie, cu podeaua inegală de scânduri acoperită cu preşuri. Quinn se apropie de fata cu înfăţişare plăcută de la recepţie.
— Salut, i se adresă el cu cel mai larg zâmbet de care era în stare.
Fata îşi ridică privirea şi îi întoarse zâmbetul. Înalt, adus de spate, cu pălărie de tweed, impermeabil şi valiză din piele de viţel un turist american sută la sută.
— Bună ziua, domnule. Pot să vă fiu de folos cu ceva?
— Păi, acuma, sper că da, domnişoară. Da, sigur că da. Vedeţi, tocmai am sosit cu avionul din Statele Unite şi am luat British Airways a dumneavoastră compania mea preferată întotdeauna şi ştiţi ce mi‑au făcut? Mi‑au pierdut bagajele. Da, domnişoară, le‑au dus tocmai la Frankfurt din greşeală.
Chipul fetei se încreţi îngrijorat.
— Şi acum, vedeţi dumneavoastră, or să mi le aducă ei înapoi, peste douăzeci şi patru de ore. Treaba e însă că toate amănuntele despre excursie sunt în valiza aia mică şi, nu ştiu dacă vă vine să credeţi, dar nu pot în ruptul capului să‑mi aduc aminte unde trebuia să mă cazez. Am stat o oră cu doamna de la compania de aviaţie şi am studiat toate numele de hoteluri din Londra ştiţi cât de multe sunt? dar nici gând să mi‑l aduc aminte, numai dacă îmi vine înapoi valiza. Aşa că, pe scurt, am luat un taxi până în oraş şi şoferul mi‑a spus că aici la dumneavoastră e foarte bine... ăă... nu cumva aveţi o cameră pentru o noapte? Apropo, numele meu e Harry Russell.
Fata era pur şi simplu fermecată. Bărbatul acesta înalt arăta atât de dezorientat de pierderea bagajelor, de incapacitatea de a‑şi aduce aminte unde trebuia să stea. Văzuse o grămadă de filme şi i se părea că aduce puţin cu domnul acela care le tot spunea celorlalţi să‑l lase în pace dar vorbea mai degrabă ca cel cu pana caraghioasă de la pălărie din Dallas. Nu‑i trecu nici o clipă prin minte că ar fi putut să mintă, nici să‑i ceară să se legitimeze. În mod normal, la Blackwood's nu primeau clienţi fără bagaj şi fără rezervare, dar să‑ţi pierzi bagajele şi să‑ţi uiţi şi hotelul pe deasupra, şi asta numai din cauza unei companii britanice... Se uită pe diagrama de camere libere; majoritatea clienţilor erau obişnuiţi ai hotelului care trăgeau la el când veneau din provincie, câţiva locuiau permanent.
— Ar fi una, domnule Russell una mică şi mai în spate, mă tem...
— E tocmai bună, tânără doamnă. Oh, şi am să plătesc în numerar mi‑am schimbat nişte dolari la aeroport.
— Mîine dimineaţă, domnule Russell. Se întinse după o cheie veche de alamă. Sus pe scări, la etajul doi.
Quinn urcă scările cu treptele tocite, găsi numărul 11 şi intră în odaie. Micuţă, curată şi confortabilă. Mai mult decât adecvată. Se dezbrăcă până la chiloţi, îşi puse ceasul cumpărat de la magazinul de obiecte metalice să sune la ora 18.00 şi adormi.
— Păi, de ce Dumnezeu a făcut treaba asta? întrebă ministrul de interne, Sir Harry Marriott.
Erau în cabinetul lui de la ultimul etaj al clădirii Ministerului de interne şi Cramer tocmai terminase de povestit cu lux de amănunte tot ce se întâmplase. Sir Harry stătuse zece minute la telefon cu Downing Street şi doamna care îşi avea reşedinţa acolo nu era câtuşi de puţin mulţumită.
— Presupun că a avut sentimentul că nu poate să aibă încredere în nimeni, spuse Cramer cu delicateţe.
— Sper că nu e vorba de noi, protestă ministrul. Doar am făcut tot ce‑am putut.
— Nu, nu de noi, îi răspunse Cramer. Era aproape de momentul schimbului cu individul ăsta, Zack. În cazurile de răpiri, aceasta este întotdeauna faza cea mai periculoasă. Trebuie acţionat cu o delicateţe extremă. După cele două scurgeri de informaţii confidenţiale de la programele de radio, unul francez şi celălalt britanic, se pare că preferă să acţioneze singur. Noi, desigur, nu putem permite aşa ceva. Trebuie să‑l găsim, domnule ministru de interne.
Cramer se mai resimţea încă de pe urma faptului că pierduse complet supremaţia în procesul de negociere, fiind redus doar la investigaţii.
— Nu pot să înţeleg în primul rând cum a scăpat, se plânse ministrul.
— Dacă aveam doi oameni de‑ai mei în apartament, n‑ar fi izbutit, îi aminti Cramer.
— Bine, bine, asta‑i să plângi după oalele sparte. Încearcă să‑l găseşti, dar fără zarvă, fără tămbălău, cu discreţie.