Cyrus Miller închise raportul, se lăsă pe spate şi rămase cu ochii pierduţi în tavan. Dacă cineva ar fi avut curajul să‑i spună în faţă că descindea din tradiţia americană de extremă dreaptă, Cyrus Miller ar fi respins această afirmaţie cu vehemenţă. Cu toate că votase întotdeauna pentru partidul Republican, în cei 77 de ani ai săi nu se preocupase niciodată de activitatea politică decât în măsura în care aceasta avea legătură cu industria petrolieră. Partidul său politic, în ceea ce îl privea, se numea patriotism. Miller îşi iubea statul de adopţiune, Texas, şi ţara în care se născuse cu o pasiune care uneori era aproape de a‑l sufoca.
Ceea ce nu izbutea să‑şi dea seama era că ţara pe care o iubea el era o Americă a închipuirii sale, o Americă Albă Anglo‑Saxonă Protestantă, dominată de valori tradiţionale şi şovinism în stare pură. Nu că ar fi avut, după cum dădea mereu asigurări Atotputernicului în rugile înălţate de mai multe ori pe zi, ceva împotriva evreilor, catolicilor, hispanicilor sau negroteilor nu angajase el opt femei de serviciu care vorbeau spaniola la reşedinţa lui din munţi de lângă Austin, ca să nu mai pună la socoteală şi pe negrii de la grădină? atâta vreme cât aceştia ştiau să îşi cunoască lungul nasului.
Miller stătea cu ochii ţintă în tavan şi încerca să îşi amintească un nume. Numele unui individ pe care îl întâlnise în urmă cu doi ani la o convenţie asupra petrolului din Dallas, un individ care îi povestise că trăia şi lucra în Arabia Saudită. Nu avuseseră decât o conversaţie foarte scurtă, dar individul îl impresionase. Izbuti să‑i reconstituie înfăţişarea în minte; înalt de aproape 1,85 m, era doar cu o idee mai scund decât Miller; bine legat, muşchiulos, ca un arc încordat, liniştit, atent, gânditor, cu o imensă experienţă în Orientul Mijlociu. Şchiopăta uşor, se sprijinea într‑un baston cu mâner de argint şi se ocupa cu ceva în legătură cu computerele. Cu cât se concentra mai mult, cu atât îşi amintea mai bine. Discutaseră despre computere, despre calităţile aparaturii Honeywell pe care o folosea Miller, dar individul fusese categoric în favoarea IBM‑urilor. Peste câteva minute Miller îl chemă pe unul din angajaţii săi din sectorul cercetări şi îi dictă tot ce îşi amintise.
— Află cine este acest individ, îi ordonă el.
Se lăsase deja întunericul pe litoralul meridional al Spaniei, litoral pe care localnicii îl numeau Costa del Sol. Cu toate că sezonul turistic trecuse de mult, întregul litoral de la Malaga până la Gibraltar era luminat pe o distanţă de sute de mile de un lanţ de lumini care, privit de pe înălţimile muntoase de dincolo de litoral, ar fi arătat ca un şarpe în flăcări care se încolăcea şi se răsucea prin Torremolinos, Mijas, Fuengirola, Marbella, Estepona, Puerta Duquesa, până la Linea şi la Stâncă. Farurile automobilelor şi camioanelor străfulgerau permanent întunericul de pe şoseaua Malaga‑Cadiz care străbătea şesul dintre dealuri şi plaje.
În munţii de dincolo de litoral, aproape de marginea apuseană, între Estepona şi Pueto Duquesa, se află regiunea viticolă din sudul Andaluziei. Aici se produce nu vin de Xerxes ca în Jerez, aflat mai la vest, ci un vin roşu, tare şi puternic aromat. Centrul regiunii îl reprezintă orăşelul Manilva, aflat la cinci mile de ţărm, dar cu o minunată privelişte asupra mării în partea dinspre sud. Manilva este înconjurat de un ciorchine de sătucuri, aproape nişte cătune, în care îşi duc traiul cei care trudesc pe dealuri la lucratul viilor.
Într‑unul dintre acestea, Alcantara del Rio, oamenii tocmai se întorceau acasă, obosiţi şi cu oasele frânte de truda din timpul zilei. Recolta fusese deja strânsă, dar viile trebuiau tăiate de uscături şi îngropate înainte de venirea iernii, activitate foarte obositoare pentru spate şi umeri. Aşa încât, înainte de a se împrăştia pe la casele lor, cei mai mulţi se opreau la singura circiumă din sat ca să tragă câte o duşcă şi să mai stea la taclale.
Alcantara del Rio nu prea avea cu ce se făli, în afară de linişte şi pace. Avea o bisericuţă spoită cu var în care predica un preot tot atât de bătrân ca şi funcţia, care ţinea slujbe pentru femei şi copii cu regretul că în dimineţile de duminică membrii masculini ai turmei sale preferau să îşi îndrepte paşii spre circiumă. Copiii mergeau la şcoală la Manilva. În afara celor vreo cincizeci de căsuţe spoite cu var nu mai exista decât Barul Antonio, acum înţesat cu muncitorii de la vie. Unii dintre ei lucrau pentru nişte cooperative care îşi aveau sediul la multe mile depărtare; alţii îşi aveau pământul lor pe care trudeau din greu pentru a duce un trai modest, în funcţie de recoltă şi de preţul oferit de cumpărătorii de la oraş.
Bărbatul cel înalt, sosit ultimul la bar, îi salută pe ceilalţi printr‑o clătinare a capului şi se aşeză la locul lui obişnuit din colţ. Era cu câţiva centimetri buni mai înalt decât ceilalţi, musculos, de vreo 45 de ani, cu trăsături abrupte şi ochii plini de umor. Unii dintre ţărani îi spuneau „Seńor", dar Antonio, care se agita cu un pahar ţi o carafă de vin, era mai familiar.
— Muy bueno, amigo. Va bien?
— Hola, Tonio, îi răspunse bărbatul cel voinic cu simplitate. Si, va bien.
Se întoarse la auzul muzicii transmise de televizorul aflat deasupra barului. Era emisiunea de actualităţi de la TVE şi toată lumea amuţise pentru a asculta ştirile zilei. Mai întâi îşi făcu apariţia comentatorul cu o scurtă relatare asupra plecării Preşedintelui Cormack de Los Estados Unidos de la Moscova. Apoi imaginea fu comutată la Vnukovo şi Preşedintele SUA începu să vorbească în faţa microfoanelor. Televiziunea spaniolă nu folosea subtitrarea, ci traducerea dublată în spaniolă. Cei din bar ascultau cu atenţia încordată. La terminarea discursului, John Cormack îi întinse mâna lui Gorbaciov iar camera de luat vederi (a echipei BBC care transmitea pentru toate televiziunile europene) se întoarse spre ovaţiile lucrătorilor de pe aeroport, apoi ale miliţienilor şi ale trupelor KGB. Prezentatorul spaniol îşi făcu din nou apariţia pe ecran. Antonio se întoarse spre bărbatul cel înalt.
— Es un buen hombre, Seńor Cormack, i se adresă ci cu un surâs radios bărbatului cel înalt şi îl bătu pe spate, felicitându‑l de parcă acesta ar fi avut vreo legătură cu cel de la Casa Albă.
— Si, îl aprobă acesta gânditor. Es un buen hombre.
Cyrus V. Miller nu moştenise averea pe care o avea. Se trăgea dintr‑o familie de fermieri săraci din Colorado şi era încă un copilandru când o companie minieră achiziţionase ferma mizeră a părintelui său pentru a o devasta cu aparatele ei. Dându‑şi seama că, dacă tot n‑avea cum să li se opună, era preferabil să li se alăture, tânărul trudise pe brânci şi absolvise Şcoala de Minerit Aurifer din Colorado, la terminarea căreia, în 1933, se găsise în posesia unei diplome şi a hainelor de pe el. În timpul studiilor începuse să fie mai atras de petrol decât de roci şi preferase să‑şi îndrepte paşii spre miazăzi, în Texas. Era încă vremea forărilor libere, când forările nu erau încă îndrăgite de declaraţiile despre impactul asupra mediului şi de temerile ecologiste.