The Negotiator. Negociatorul

Părerea personală a ministrului de interne era că dacă individul ăsta Quinn avea să‑l elibereze pe Cormack de unul singur, n‑avea decât. Marea Britanie putea să‑i expedieze frumuşel pe amândoi la ei acasă cât mai urgent posibil. Dar dacă americanii aveau să încurce ei borcanele, n‑avea decât să fie încurcătura lor, nu a lui.

La aceeaşi oră, Irving Moss primea un telefon de la Houston. Îşi notă lista de preţuri a produselor oferite de grădinile de legume din Texas, închise telefonul şi începu să decodifice mesajul. Începu să fluiere de uimire. Dar cu cât se gândea mai mult, cu atât îşi dădea mai bine seama că nu avea de făcut decât o foarte mică modificare a propriilor sale planuri.

***

După acel fiasco de pe şoseaua de lângă Mill Hill, Kevin Brown descindea în apartamentul din Kensington iritat la maxim. Patrick Seymour şi Lou Collins îl însoţeau. Împreună, cei trei superiori purceseră să‑i ancheteze cale de mai multe ceasuri pe cei doi colegi subalterni.

Sam Somerville şi Duncan McCrea le explicară pe larg ce se întâmplase în cursul dimineţii, cum se întâmplase şi de ce nu putuseră ei să prevadă nimic. Ca întotdeauna, McCrea avea un aer de parcă îşi cerea scuze cu totul dezarmant.

— Dacă a restabilit contactul telefonic cu Zack, e complet scăpat de sub control, observă Brown. Dacă se folosesc de un sistem de la cabină la cabină, englezii n‑au nici un mijloc să‑i intercepteze. Habar n‑avem ce au de gând să facă.

— Poate că fac aranjamente pentru efectuarea schimbului între Simon Cormack şi diamante, spuse Seymour.

Brown mârâi.

— De cum o să se termine toată treaba, o să pun eu mâna pe deşteptul ăsta.

— Dacă o să se întoarcă împreună cu Simon Cormack, îi atrase atenţia Collins, o să ne înghesuim cu toţii să‑i cărăm bagajele la aeroport.

Se luă hotărârea ca Somerville şi McCrea să rămână în apartament pentru eventualitatea că ar fi dat Quinn telefon. Cele trei posturi telefonice aveau să rămână în funcţiune ca să‑i primească apelul, şi interceptate. Superiorii se întoarseră la ambasadă, Seymour pentru a lua legătura cu Scotland Yardul ca să afle amănunte despre ceea ce de‑acum erau două urmăriri în loc de una, ceilalţi ca să aştepte şi să asculte.

Quinn se trezi la şase, se spălă şi se bărbieri cu noile articole de toaletă cumpărate în ziua precedentă în High Street, luă o cină uşoară şi se aventură pe jos cei două sute de metri până la cabina din strada Chiltern la opt fără zece. Cabina era ocupată de o doamnă în vârstă, care însă plecă la opt fără cinci. Quinn rămase înăuntru, cu spatele la stradă, prefăcându‑se că cercetează cărţile de telefon până când aparatul începu să sune la două minute după ora opt.

— Quinn?

— Da.

— Poate că nu minţi că le‑ai dat cu tifla, poate că da. Dacă‑i vreo şmecherie, o să plăteşti pentru ea.

— Nu‑i şmecherie. Spune‑mi unde şi când să mă prezint.

— La zece mâine dimineaţă. O să te sun tot la numărul ăsta la nouă, ca să‑ţi spun unde. O să ai exact atâta timp cât să ajungi acolo la zece. Oamenii mei au să ţină locul sub observaţie încă din zori. Dacă se arată copoii sau dacă se face vreo mişcare mai iute pe acolo, o s‑o vedem şi ne luăm tălpăşiţa imediat. Simon Cormack o să moară cu un telefon mai târziu. Dacă‑ncerci să mă tragi pe sfoară, spune‑le amicilor tăi aşa. Că poate or să pună mâna pe unul sau doi dintre noi, dar o să fie prea târziu pentru băiat.

— Cum vrei, Zack. O să vin singur. Fără şmecherii.

— Fără aparate electronice, fâră detectori de direcţie, fără microfoane. O să te verificăm. Dacă eşti cuplat, băiatul o păţeşte.

— Exact cum ţi‑am spus, fără şmecherii. Doar eu şi diamantele...

— Să fii acolo în cabină la ora nouă.

Se auzi un declic şi bîzîitul de pe fir. Quinn ieşi din cabină şi se întoarse la hotel pe jos. Se uită o vreme la televizor apoi îşi goli valiza şi se ocupă vreme de două ore de lucrurile achiziţionate în aceeaşi după‑amiază. Se făcuse de‑acum ora două când ajunse să se declare satisfăcut.

Făcu iar un duş ca să scape de mirosul care‑l trăda, îşi potrivi deşteptătorul şi apoi se întinse în pat şi rămase cu ochii ţintă în tavan, aproape imobil, reflectând. Nu dormea niciodată prea mult înainte de bătălie; tocmai de aceea şi prinsese cele trei ore de odihnă de după masă. Aţipi cu puţin înainte de a se lumina şi se trezi când începu să sune deşteptătorul la şapte.

Aceeaşi fermecătoare recepţioneră era de serviciu când coborî la recepţie la opt şi jumătate. Quinn avea ochelarii cu rama groasă de baga şi pălăria de tweed iar impermeabilul îi era închis până la gât. Îi povesti că trebuia să meargă la Heathrow să‑şi ia bagajele şi că voia să achite nota şi să plece.

La nouă fără un sfert se îndrepta agale pe strada pe care era cabina telefonică. La ora respectivă nu mai exista nici o doamnă în vârstă. Rămase în cabină 15 minute până când, la nouă fix, telefonul începu să sune. Glasul lui Zack era răguşit de încordare.

— Şoseaua Jamaica, Rotherhithe, spuse el.

Quinn nu cunoştea zona, dar auzise de ea. Docurile vechi, parţial transformate în case noi şi apartamente elegante pentru tinerii care lucrau în City, dar cu porţiuni încă aproape părăsite, cheiuri şi depozite abandonate.

— Continuă.

Zack îi dădu îndrumările. Din şoseaua Jamaica pe o stradă care ducea în jos la Tamisa.

— E un hangar de oţel, fără etaj, deschis la ambele capete. Pe uşă se mai vede scris numele de Babbidge. Plăteşte taxiul la capătul străzii. Vino singur. Intră prin partea de sud. Mergi până în centru şi aşteaptă. Eşti urmărit, nu ne arătăm.

Telefonul amuţi. Quinn ieşi din cabină şi îşi aruncă valiza goală într‑o ladă de gunoi. Se uită după un taxi. Nici urmă la ora asta de vârf de dimineaţă. Prinse unul după zece minute în High Street şi coborî la staţia de metrou din Marble Arch. La ora aceea taxiului i‑ar fi luat o veşnicie ca să străbată străzile întortocheate din City şi să ajungă pe celălalt mal al Tamisei la Rotherhithe.

Se urcă în metroul care mergea spre est la Bank, apoi se mută în cel de nord care trecea pe sub Tamisa până la Podul Londrei. Ajunse în şoseaua Jamaica la cincizeci şi cinci de minute după ce Zack închisese telefonul.

Strada pe care i se spusese să coboare era îngustă, murdară şi pustie. Pe o latură, magaziile de ceai părăsite, gata de dărâmare, de pe malul Tamisei. Pe cealaltă, fabrici şi depozite de fier abandonate. Ştia că era urmărit de undeva. Coborî strada păşind drept prin mijlocul ei. Hangarul de fier cu numele Babbidge aproape şters se afla chiar la capăt. Quinn intră înăuntru.

Lung de 65 m, lat de 25 m. Lanţuri ruginite spânzurau din bîrnele acoperişului; podeaua era din ciment, plină de resturile aduse de vânt de‑a lungul anilor cât fusese părăsit. Prin uşa pe care intrase el putea să treacă un om, nu însă şi o maşină; cea din partea opusă era destul de largă şi de înaltă pentru un camion. Se îndreptă spre centru şi se opri. Îşi scoase ochelarii falşi şi pălăria de tweed şi şi le îndesă în buzunare. Nu mai avea nevoie de ele. Avea ori să iasă de aici cu un târg în privinţa lui Simon Cormack, ori să necesite o escortă a poliţiei.

Aşteptă o oră aproape imobil. La 11.00, în celălalt capăt al hambarului apăru imensul Volvo, care înaintă încet şi se opri cu motorul mergând la doisprezece metri de el. În faţă erau doi oameni mascaţi în aşa fel încât nu li se puteau vedea decât ochii prin deschizături.

Simţi mai degrabă decât auzi zgomotul uşor al tenişilor care lunecau pe cimentul din spatele lui şi aruncă o privire indiferentă peste umăr. Era un al treilea bărbat, în trening negru fără însemne, cu o mască de schi care‑i acoperea capul. Era încordat, bine înfipt pe picioare, cu carabina automată ţinută lejer la umăr dar gata să o folosească în orice clipă, la caz de nevoie.