Portiera din dreapta maşinii se deschise şi din ea coborî un bărbat. Statură potrivită, talie potrivită.
— Quinn? strigă el.
Glasul lui Zack, inconfundabil.
— Ai diamantele?
— Chiar aici.
— Dă‑mi‑le.
— Ai băiatul, Zack?
— Nu fă pe prostul. Să‑l dau pentru un sac de pietricele de sticlă? Cercetăm pietrele mai întâi. Ia timp. O bucată de sticlă, o bucată de imitaţie ai încurcat‑o. Dacă‑s bune, primeşti băiatul.
— Exact cum mi‑am imaginat. Nu merge.
— Nu te juca cu mine, Quinn.
— Nici nu mă gândesc, Zack. Dar trebuie să văd băiatul. Tu s‑ar putea să primeşti nişte bucăţi de sticle nu‑i aşa, dar vrei să fii sigur. Eu s‑ar putea să primesc un cadavru.
— Nu‑i adevărat.
— Trebuie să fiu sigur. De aceea trebuie să merg cu tine.
Zack se uită la Quinn din spatele măştii, nevenindu‑i să creadă. Începu să rîdă cu poftă.
— Îl vezi pe omul ăla din spatele tău? Un cuvânt şi te face praf. Şi după aceea o să ne luăm pietrele oricum.
— S‑ar putea să încerci, recunoscu Quinn. Ai văzut vreodată o chestie de‑asta?
Îşi desfăcu impermeabilul până jos, luă ceva care îi atârna mai sus de brâu şi îşi întinse mâna.
Zack aruncă o privire cercetătoare spre Quinn şi ansamblul legat de pieptul lui peste cămaşă şi începu să înjure cu glas scăzut dar violent.
De sub stern până la brâu, partea din faţă a lui Quinn era ocupată de o cutie plată de lemn în care fuseseră cândva bomboane de ciocolată cu lichior. Bomboanele dispăruseră, ca şi capacul cutiei. Partea de jos forma un container plat, legat cu leucoplast peste piept.
În centrul lui se afla pachetul de catifea cu diamante, încadrat pe fiecare latură de câte o jumătate de bucată de substanţă vâscoasă de culoare bej. Într‑una din aceste bucăţi era introdusă o sârmă electrică de culoare verde aprins; celălalt capăt al firului ajungea la una din fălcile controlate de un arc ale unui cârlig de rufe de lemn, pe care Quinn îl ţinea sus în mână. Firul pătrundea în lemn printr‑un orificiu minuscul şi ieşea între fălcile cârligului.
Tot în cutia de ciocolată se mai afla şi o baterie de 9 volţi PP3, legată de o altă sârmă verde aprins. Într‑o direcţie, firul cel verde lega ambele bucăţi de substanţă bej la baterie; în cealaltă direcţie, sârma ajungea în falca opusă a cârligului. Fălcile cârligului erau ţinute la distanţă de un ciot de creion. Quinn îşi îndoi degetele; ciotul căzu pe jos.
— Fals, spuse Zack fără convingere. Nu‑i adevărat.
Cu mâna dreaptă, Quinn rupse o bucăţică din substanţa cafeniu deschis, o rotunji şi o aruncă la picioarele lui Zack. Criminalul se aplecă, o ridică şi o adulmecă. Mirosul de marţipan îi umplu nările.
— Semtex, zise el.
— E cehesc, adăugă Quinn. Eu prefer RDX.
Zack se pricepea destul de bine la explozivele gelatinoase ca să ştie că arătau şi miroseau la fel ca orice bomboană inofensivă de marţipan. Dar asemănarea se oprea aici. Dacă omul lui deschidea focul acum, aveau să moară cu toţii. În cutie exista exploziv plastic suficient ca să măture podeaua magaziei, să ridice acoperişul în aer şi să împrăştie diamantele până pe malul celălalt al Tamisei.
— Ştiam eu că eşti un nemernic, spuse Zack. Ce vrei?
— Să ridic creionul, să‑l pun la loc, să mă urc în portbagajul maşinii şi să mă duci să văd băiatul. Nu m‑a urmărit şi nici n‑o să mă urmărească nimeni. N‑am cum să te recunosc, nici acum, nici altădată. Eşti în destulă siguranţă. Dacă văd că băiatul e viu, demontez drăcia asta şi‑ţi dau pietrele. Tu le verifici; când eşti satisfăcut, pleci. Eu rămân închis cu puştiul. După 24 de ore, dai un telefon anonim. Curcanii vin şi ne eliberează. E curat, simplu şi tu scapi.
Zack păru nehotărât. Nu acesta era planul lui, dar fusese depăşit şi o ştia foarte bine. Îşi băgă mâna în buzunarul de la costum şi scoase o cutie neagră şi plată.
— Ţine mâinile sus şi cârligul deschis. Vreau să verific dacă n‑ai emiţătoare.
Se apropie şi trecu detectorul de circuite peste trupul lui Quinn, din cap până în picioare. Orice circuit electric activat, de genul celor conţinute în detectoarele de direcţie sau emiţătoarele în funcţiune, ar fi declanşat un şuierat ascuţit al aparatului. Bateria din bomba lui Quinn era inactivă. Diplomatul original l‑ar fi declanşat.
— În regulă, zise Zack. Se dădu un metru înapoi. Quinn putea să‑i simtă mirosul de transpiraţie. Eşti curat. Pune înapoi creionul şi urcă‑te în portbagaj.
Quinn se conformă. Văzu ultima geană de lumină înainte ca peste el să se lase capacul portbagajului. Existau deja orificii de aerisire din urmă cu trei săptămâni, când fusese transportat Simon Cormack. Era sufocant, dar suportabil şi, cu toată înălţimea lui, destul de spaţios, cu condiţia să stea încolăcit ca un embrion ceea ce însemna că era aproape sufocat de mirosul de migdale.
Cu toate că el n‑avea cum să vadă, maşina făcu o întoarcere de 180° şi cel cu arma alergă şi se urcă în spate. Cei trei îşi scoaseră măştile şi partea de sus a treningurilor, rămânând în cămaşă, haină şi cravată. Hainele scoase le aruncară pe bancheta din spate, peste carabina automată Scorpion. După ce terminară, maşina ieşi din depozit, cu Zack din nou la volan, şi o porni spre bîrlogul lor.
Le luă o oră şi jumătate ca să ajungă la garajul lipit de casa aflată la 40 de mile de Londra. Zack conduse tot drumul cu viteza legală, în timp ce însoţitorii săi stăteau drepţi şi tăcuţi la locurile lor. Pentru aceştia doi era pentru prima oară că ieşeau din casă după trei săptămâni.
După ce uşa garajului se închise, cei trei îşi puseră la loc treningurile şi măştile şi unul dintre ei intră în casă ca să‑l prevină pe cel rămas acolo. Numai după ce terminară toate pregătirile, Zack deschise portbagajul maşinii. Quinn era înţepenit şi începu să clipească des din cauza luminii din garaj. Scosese creionul din cârlig şi îl ţinea între dinţi.
— Bine, bine, îi spuse Zack. Nu‑i nevoie de asta. O să‑ţi arătăm băiatul. Dar cât treci prin casă trebuie să‑ţi pui asta.
Ţinea în mână o glugă. Quinn dădu din cap. Zack i‑o trase peste ochi. Exista pericolul ca ei să încerce să‑l doboare, dar într‑o fracţiune de secundă putea să dea drumul cârligului deschis. Îl conduseră, cu mâna stângă ridicată sus, prin toată casa, pe un coridor scurt şi apoi jos pe scările dinspre beci. Auzi trei bătăi puternice într‑o uşă, apoi o pauză. Uşa scârţîi şi se deschise iar el fu împins înăuntru. Rămase acolo singur, auzind cum erau trase zăvoarele de la uşă.
— Poţi să‑ţi scoţi gluga, auzi el glasul lui Zack.
Vorbea prin vizorul de la uşă. Quinn îşi scoase gluga cu mâna dreaptă. Se afla într‑o pivniţă goală: podea de ciment, pereţi de ciment, pesemne un beci pentru vinuri transformat în alt scop. Pe un pat de fier de lângă peretele opus stătea o siluetă prelungă, cu umerii şi capul acoperiţi de o glugă. Se auziră două bătăi în uşă. Ca la comandă, silueta de pe pat îşi scoase gluga.
Simon Cormack rămase cu ochii holbaţi la bărbatul cel înalt de lângă uşă, cu impermeabilul desfăcut pe jumătate, cu un cârlig de rufe în mâna stângă. Quinn se uita şi el la fiul Preşedintelui.
— Salut, Simon. Te simţi bine, băiatule?