The Negotiator. Negociatorul

Un glas de acasă.

— Cine eşti dumneata? şopti el.

— Păi, negociatorul. Ne‑am făcut griji din cauza ta. Te simţi bine?

— Da... Minunat.

Se auziră trei bătăi în uşă. Tînârul îşi trase gluga peste cap. Uşa se deschise. În ea apăru Zack. Mascat. Înarmat.

— Foarte bine, l‑ai văzut. Acuma, diamantele.

— Desigur, zise Quinn. Tu te‑ai ţinut de cuvânt. Mă ţin şi eu.

Puse la loc creionul în cârlig şi îl lăsă să atârne de sârme până la brâu. Îşi dădu jos impermeabilul şi scoase cutia de la piept. Din centrul ei luă pachetul de catifea cu pietre preţioase şi i‑l întinse. Zack le apucă şi le trecu unui om de pe coridorul din spatele lui. Îşi ţinea arma îndreptată spre Quinn.

— O să iau şi bomba, zise el. N‑ai să te mai foloseşti de ea ca să ieşi de aici.

Quinn împături sârmele şi cârligul în spaţiul gol din cutia deschisă, scoase sârmele din substanţa bej. Sârmele nu aveau nici un detonator legat la capete. Quinn rupse o bucată din substanţă şi o gustă.

— N‑am reuşit niciodată să‑mi placă marţipanul, spuse el. Prea dulce pentru mine.

Zack rămase cu ochii holbaţi la ansamblul de obiecte casnice din cutia pe care Quinn o ţinea în cealaltă mână.

— Marţipan?

— Cel mai bun pe care‑l poţi găsi în High Street din Marylebone.

— Îmi vine al dracului de mult să te omor, Quinn.

— S‑ar putea, dar sper să n‑o faci. Nu‑i nevoie, Zack. Ai obţinut ce ai vrut. Cum ţi‑am spus, profesioniştii nu omoară decât atunci când sunt obligaţi. Cercetează diamantele în linişte, vezi cum aranjezi ca să scapi, lasă‑mă pe mine aici cu puştiul până telefonezi la poliţie.

Zack închise uşa şi o zăvorî în urma lui. I se adresă prin vizor.

— Trebuie să recunosc, yankeule. Ai mare curaj.

Apoi vizorul se închise. Quinn se întoarse către silueta de pe pat şi îi scoase gluga. Se aşeză şi el lângă băiat.

— Acuma, ar cam fi cazul să te pun puţin la curent. Încă vreo câteva ore, dacă totul merge bine, şi o să ieşim de aici ca să mergem acasă. Apropo, tăticul şi mămica îţi transmit toată dragostea lor.

Îl mângîie pe tânăr pe părul încîlcit. Ochii lui Simon Cormack se umplură de lacrimi. Începu să plângă în hohote. Încercă să şi le şteargă cu mâneca de pânză cadrilată a cămăşii, dar nu‑i folosi la nimic. Quinn îl luă de umerii subţiri, amintindu‑şi de o zi de demult din delta Mekongului; prima dată când intrase în luptă, şi cum rămăsese în viaţă în vreme ce ceilalţi mureau şi cum după aceea, de uşurare, începuseră să‑i curgă lacrimile pe care nu mai putea să şi le oprească.

După ce Simon conteni şi începu să‑l bombardeze cu întrebări despre ce mai era pe acasă, Quinn avu ocazia să‑l privească mai bine. Cu barbă, cu mustaţă, murdar, dar de altfel în stare bună. Îl hrăniseră bine şi avuseseră bunul simţ să‑i dea nişte haine curate; cămaşa cadrilată, blugi şi o cingătoare lată de piele cu o cataramă de alamă gravată care să‑i susţină articole de voiaj, dar foarte adecvate pentru răcoarea din noiembrie.

Sus se părea că era ceartă. Quinn auzea vag glasurile ridicate, cel mai distinct pe al lui Zack. Sunetele erau prea nedesluşite ca să înţeleagă ce spuneau, dar tonul era destul de limpede. Omul era furios. Quinn se încruntă; nu verificase pietrele nu era în stare să deosebească nişte diamante veritabile de unele imitaţii reuşite dar acum se ruga lui Dumnezeu să nu fi avut nimeni ideea cretină de a include o bună parte de falsuri printre nestemate.

De fapt nu acesta era motivul disputei, care se linişti după câteva minute. Într‑o încăpere de la etaj răpitorii aveau tendinţa să evite camerele de jos în timpul zilei, în ciuda draperiilor groase de la ferestre sud‑africanul era aşezat la o masă adusă acolo cu un scop bine definit. Masa era acoperită cu un cearşaf, pachetul de catifea tăiat era aruncat pe pat şi cei patru se uitau cu toţii muţi de admiraţie la micul morman de diamante neşlefuite.

Folosindu‑se de o spatulă, sud‑africanul începu să împartă mormanul în grămezi mai mici, apoi şi mai mici, până când împărţi tot muntele în 25 de moviliţe mai mici. Îl pofti cu un gest pe Zack să îşi aleagă una dintre ele. Zack ridică din umeri, alese una din mijloc aproximativ o mie de pietre dintre cele 25.000 de pe masă. Fără o vorbă, sud‑africanul începu să adune celelalte 24 de mormane şi să le aşeze într‑un sac de pânză groasă cu o sfoară la gură. După ce rămase doar cu moviliţa aleasă, aprinse o veioză puternică, îşi scoase o lupă de bijutier din buzunar, luă o pensetă în mâna dreaptă şi ridică prima piatră în lumină.

După câteva secunde mormăi şi dădu din cap, punând diamantul în sacul de pânză cu gura deschisă. Verificarea celor o mie de pietre avea să dureze şase ore.

Răpitorii aleseseră foarte bine. Diamantele de calitate, chiar şi cele mai mărunte, sunt în mod normal prevăzute cu un certificat de origine atunci când sunt transmise în comerţ de Organizaţia Centrală pentru Vînzări, care domină lumea comerţului cu diamante, ocupându‑se de circulaţia a 85% din pietrele care se îndreaptă dinspre mine spre comercianţi. Chiar şi Uniunea Sovietică este destul de inteligentă ca să nu încalce acest cartel rentabil cu extracţiile sale din Siberia. Pietrele mai mari de o calitate mai redusă sunt şi ele vândute cu un certificat de provenienţă.

Dar alegând melee de diamante de calitate medie, între o cincime şi o jumătate de carat, răpitorii intraseră într‑o zonă a comerţului care era aproape incontrolabilă. Aceste pietre sunt crema bijutierilor producători şi vânzători cu amănuntul din toată lumea, trecând din mână în mână în pachete de câteva sute odată, fără nici un certificat. Orice bijutier producător poate să preia în mod foarte cinstit un lot de câteva sute de pietre, mai ales dacă i se oferă o reducere de 10 sau 15% din preţul pieţei. Transferate în monturi în jurul unor pietre mai mari, aveau pur şi simplu să dispară la vânzare.

Dacă erau autentice. Diamantele neşlefuite nu strălucesc şi nu scânteiază precum cele tăiate şi şlefuite, care apar la capătul prelucrării. Arată ca nişte bucăţi mate de sticlă, cu o suprafaţă lăptoasă şi opacă. Dar nu pot fi confundate cu sticla de nici un examinator cu îndemânare şi experienţă moderate.

Diamantele veritabile au o structură distinctă, spumoasă la suprafaţă, şi sunt imune la apă. Dacă o bucată de sticlă este cufundată în apă, picăturile de lichid rămân câteva clipe pe suprafaţa ei; de pe un diamant se scurg imediat, lăsând nestemata uscată ca un os.

Mai mult, sub lupă diamantele au o foarte vizibilă cristalografie triunghiulară de suprafaţă. Sud‑africanul urmărea acest tipar, ca să fie sigur că nu le fuseseră strecurate sticle din nisip curat sau din celălalt înlocuitor important, zirconiu cubic.

În vreme ce se desfăşura această cercetare, senatorul Bennett R. Hapgood se ridica în picioare pe podiumul special amenajat la parterul centrului în aer liber Hancock din inima Austinului şi se uita plin de satisfacţie la mulţimea adunată.

Drept în faţă putea să vadă domul Capitoliului statului Texas, al doilea ca mărime din ţară după cel din Washington, care strălucea în lumina soarelui de dimineaţă. Mulţimea ar fi putut să fie mai numeroasă, având în vedere masiva publicitate plătită care anunţase această importantă lansare, dar mediile de informare locale, statale şi naţionale erau prezente toate şi asta îl umplea de mulţumire.

Îşi ridică mâinile ca un boxer victorios, pentru a saluta tunetul de aplauze al celor prezenţi, izbucnit chiar în clipa când se încheiase prezentarea elogioasă. În timp ce continuau incantaţiile fetelor cu picioarele lungi cărora mulţimea se simţise obligată să li se alăture, senatorul îşi clătină capul într‑un bine simulat gest de neîncredere că i se acordau asemenea onoruri şi îşi întinse mâinile cu palmele deschise către public parcă pentru arăta că asemenea urale nu i se cuveneau unui senator mărunt şi neînsemnat din Oklahoma.