The Negotiator. Negociatorul

După ce ovaţiile amuţiră, luă microfonul şi îşi începu cuvântarea. Nu se folosea de nici un fel de note; după ce primise invitaţia, făcuse destule repetiţii cu vorbele pe care urma să le adreseze la această inaugurare ce avea să‑l proclame preşedintele unei noi mişcări de natură să cuprindă întreaga Americă.

— Prieteni, concetăţeni americani sau de pretutindeni.

Cu toate că publicul de faţă era în covârşitoare majoritate alcătuit din texani, prin intermediul camerelor de televiziune ţintea spre un auditoriu mult mai larg.

— Chiar dacă provenim din ţinuturi atât de diferite ale acestei uriaşe naţiuni. Chiar dacă avem origini diferite, avem drumuri diferite în viaţă, avem speranţe diferite, temeri şi aspiraţii diferite. Un lucru însă îl avem în comun, oriunde am fi, orice am face suntem cu toţii, bărbaţi, femei şi copii, patrioţi ai acestui pământ măreţ...

Afirmaţia era incontestabilă şi mărturie îi stăteau ovaţiile.

— Mai presus de toate avem în comun acest lucru: vrem ca naţiunea noastră să fie puternică... Mai multe ovaţii... şi mândră... Extaz.

Vorbi vreme de o oră. Telejurnalele de seară de pe întreg cuprinsul Statelor Unite aveau să utilizeze între treizeci de secunde şi un minut, în funcţie de preferinţe. Se aşeză după ce termină de vorbit, iar vântul care adia de‑abia dacă‑i clintea părul alb ca neaua, uscat cu foehnul şi dat cu fixativ, de deasupra chipului bine bronzat de proprietar de cirezi; mişcarea „Cetăţenii pentru o Americă puternică" fusese lansată.

Dedicată, în termeni largi, regenerării mândriei şi onoarei naţionale prin intermediul puterii noţiunea că nu degeneraseră niciodată în mod vizibil fusese trecută cu vederea C.A.P. avea să se opună categoric Tratatului Nantucket în totalitatea lui, cerând cu tărie Congresului ca să‑l repudieze.

Duşmanul mândriei şi onoarei prin putere fusese limpede şi incontestabil identificat; era comunismul, adică socialismul, manifestat prin Medicaid, cercurile de asistenţă socială şi chiar majorările de impozite. Cărăuşii comunismului, care căutau să amăgească poporul american ca să accepte reducerea înarmărilor la nivele inferioare, nu erau identificaţi, ci subânţeleşi. Campania avea să se desfăşoare pe toate planurile birouri regionale, influenţare pe scară naţională a electoratului şi apariţii publice ale unor patrioţi veritabili care aveau să se pronunţe împotriva tratatului şi a autorului lui omul copleşit de durere de la Casa Albă.

În momentul în care mulţimea era invitată să se delecteze cu fripturile la grătar risipite în jurul parcului, oferite prin generozitatea marelui filantrop şi patriot local, Planul Crockett, cea de‑a doua campanie de destabilizare a lui John Cormack în scopul de a‑l aduce în pragul demisiei, era deja lansat.

Quinn petrecu o noapte agitată în beci, împreună cu fiul Preşedintelui. Băiatul se întinsese pe pat, la insistenţele lui Quinn, dar nu putea să adoarmă. Quinn se aşeză pe jos, cu spatele rezemat de zidul tare şi ar fi moţăit dacă nu erau întrebările lui Simon.

— Domnule Quinn.

— Quinn. Doar Quinn.

— L‑ai văzut pe tăticu'? Personal?

— Sigur. El mi‑a spus de tanti Emily... Şi domnul Spot.

— Cum se simţea?

— Bine. Îngrijorat, bineînţeles. Era chiar după răpire.

— Ai văzut‑o şi pe mămica?

— Nu, era cu doctorul de la Casa Albă. Îngrijorată, dar bine şi ea.

— Ei ştiu că eu sunt bine?

— Până acum două zile, da, le‑am spus că eşti în viaţă. Încearcă să dormi puţin.

— Bine... Când crezi că o să ieşim de aici?

— Depinde. De dimineaţă sper că au şă‑şi ia tălpăşiţa şi s‑o întindă. Dacă au să dea telefon peste 12 ore, poliţia britanică are să ajungă aici la câteva minute. Depinde de Zack.

— Zack? El e şeful?

— Da.

După ora două, tânărul surescitat ajunse să‑şi epuizeze întrebările şi aţipi. Quinn rămase treaz, încordându‑şi auzul ca să identifice sunetele înfundate de la etaj. Se făcuse aproape patru când în uşă răsunară trei bătăi puternice.

Simon se dădu jos din pat şi şopti: "Glugile". Îşi puseră amândoi glugile care îi împiedicau să‑i vadă pe răpitori. După ce‑şi acoperiră ochii, Zack intră în beci urmat de doi dintre oamenii lui. Avea fiecare câte o pereche de cătuşe. Făcu un semn spre cei doi captivi. Bandiţii îi răsuciră şi le legară mâinile la spate cu cătuşele.

Ceea ce ei n‑aveau de unde să ştie era că examinarea diamantelor se terminase încă înainte de miezul nopţii, spre deplina satisfacţie a lui Zack şi a complicilor săi. Cei patru îşi petrecuseră restul nopţii făcând curăţenie lună în toată casa, de sus până jos. Toate suprafeţele care ar fi putut să aibă vreo amprentă fuseseră şterse; toate urmele la care le dăduse prin cap să se gândească, distruse. Nu‑şi bătură capul cu demontarea patului de metal din beci sau a lanţului care, timp de trei săptămâni, îl ţinuse legat pe Simon de el. Nu‑i preocupa atâta faptul că, într‑o zi, aveau să vină alţii aici şi să identifice locul drept bârlog al răpitorilor, ci mai degrabă ca aceştia să nu ajungă niciodată să‑i descopere pe autorii răpirii.

Lui Simon Cormack i se desfăcu lanţul de la gleznă şi fu dus împreună cu Quinn pe scări şi prin casă, până în garaj. Volvo‑ul îi aştepta. Portbagajul era plin cu lucrurile răpitorilor şi nu mai avea nici un locşor liber. Quinn fu împins pe uşa din spate şi obligat să se întindă pe jos, apoi fu acoperit cu o pătură. Era incomod, dar Quinn se simţea plin de optimism.

Dacă răpitorii ar fi avut de gând să‑i omoare pe amândoi, cel mai potrivit loc ar fi fost beciul. El le propusese să fie lăsaţi acolo, pentru a fi eliberaţi de poliţie după primirea unui telefon din străinătate. Era clar că aşa ceva n‑avea să se întâmple. Presupunea, pe bună dreptate, că răpitorii nu voiau să li se descopere ascunzătoarea, cel puţin nu deocamdată. Aşa că rămase ghemuit pe jos în maşină, respirând cum putea mai bine prin gluga groasă.

Simţi lăsarea pernelor de deasupra, pe care îl obligaseră să se culce pe Simon Cormack. Acesta fu, la rândul lui, acoperit cu o pătură. Cei doi bandiţi mai mici de statură se urcară tot în spate, stând pe marginea banchetei, în faţa trupului subţire al lui Simon, cu picioarele lăsate pe Quinn. Uriaşul se urcă pe scaunul din faţă; Zack se aşeză la volan.

La ordinul lui îşi scoaseră toţi patru măştile şi partea de sus a treningurilor şi le azvârliră pe fereastra maşinii în garaj. Zack porni motorul şi apăsă pe butonul care deschidea uşile. Ieşi cu spatele pe alee, închise uşa garajului, se întoarse cu botul spre stradă şi plecă. Nimeni nu observă maşina. Era încă întuneric, mai erau două ore şi jumătate până să se lumineze de ziuă.

Maşina merse continuu vreo două ore. Quinn n‑avea nici o idee unde se aflau sau încotro se îndreptau. În cele din urmă (avea să se stabilească ulterior că trebuie să fi fost, cu aproximaţie de câteva minute, în jurul orei şase şi treizeci) maşina încetini şi se opri. Pe drum nu vorbise nimeni. Stătuseră cu toţii ţepeni pe locurile lor, în costume şi cu cravate, şi păstraseră cea mai deplină tăcere. După oprirea maşinii, Quinn auzi cum se deschideau portierele din spate şi simţi cum cele două perechi de picioare se ridicară de pe el. Cineva îl scoase afară din maşină, trăgându‑l de picioare. Simţi umezeala ierbii sub mâinile încătuşate şi îşi dădu seama că erau pe marginea unui drum de pe undeva. Se chinui să se ridice în genunchi, apoi în picioare, şi izbuti. Îi auzi pe cei doi oameni intrând la loc în maşină şi trântind uşa în urma ior.